Cazania Duminicii a XXIII-a dupa Pogorarea Sfantului Duh

Frati crestini,

Câte s-au scris mai înainte, zice Sfântul Apostol Pavel, s-au scris spre a noastră învățătură, să nu trecem, dar cu vederea nici cererea celui izbăvit de demoni, pe care am auzit-o la sfârșitul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi, și nici răspunsul lui Iisus Hristos, căci în ele se cuprind cu adevărat învățături mântuitoare de suflet. Cel căruia i s-a făcut bine este dator să se arate mulțumitor făcătorului său de bine, străduindu-se să răsplătească binefacerea. Omul din care au ieșit demonii Îl ruga pe Iisus, ca să-l lase lângă El. Dorința lui era sa rămână cu Binefăcătorul său, ca să-i răsplătească binefacerea, slujindu-l. Dar, pentru că Binefăcătorul său i-a zis să se intoarcă acasă, el a găsit altă cale prin care și-a arătat recunoștința și mulțumirea sufletului său, propovăduind prin toată cetatea binefacerea, cu toate întâmplările ei. Binefăcătorul este dator să nu ceară răsplată de la cel căruia i-a făcut bine, așa cum a făcut Domnul Iisus Hristos cu cel vindecat, zicându-i: "Intoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu" (Luca 8, 39). "Nu cer de la tine răsplată; întoarce-te la casa ta și, socotind că nu Eu ți-am făcut binele, ci Dumnezeu; spune dar tuturor despre binefacerea lui Dumnezeu".

Fiindcă în alt loc am arătat cât de mult greșesc binefăcătorii când cer răsplată de la cei cărora le-au făcut bine, astăzi vom arăta cât de mult greșesc cei cărora li s-a făcut bine, dacă sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor.

Frați creștini, în trei feluri se arată oamenii nerecunoscători față de binefăcătorii lor: sau neglijează, sau uită binefacerea, neaducând niciun cuvânt de mulțumire binefăcătorilor lor, sau răsplătesc cu rele binefacerile primite. Aceștia din urmă sunt mai răi decât toți ceilalți. Fiecare nerecunoscător greșește împotriva firii, împotriva dreptei judecăți, împotriva simțurilor sale și împotriva legii dumnezeiești. Greșește împotriva firii care este plină de recunoștință. Dobitoacele necuvântătoare cunosc pe cei care le hrănesc, ascultă glasul lor, se supun și îi apără sau îi ajută pe cât pot. De aceea, Dumnezeu, luând pildă firea, mustra nerecunoștința iudeilor, zicând: "Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe" (Isaia, 1,3). Nerecunoscătorul greșește împotriva dreptei judecăți, pentru că mintea silește pe fiecare să-și arate mulțumirea față de binefăcătorul său, îndemnându-l să mulțumească celui care i-a făcut bine, să ajute pe cel care l-a ajutat și să miluiască pe cel care l-a miluit. Voința nemulțumitorului se ridică însă împotriva dreptei judecăți a minții și o biruiește. cel nerecunoscător aude li vede că oamenii nerecunoscători sunt urâți de ceilalți oameni, care îi ocolesc și le întorc spatele. Nerecunoscătorul simte că nerecunoștința îi aduce rău, ridicându-se împotriva simțurilor sale, dar alege, din păcate, nerecunoștința, în locul recunoștinței. Acestora li se potrivește cuvântul Domnului, care zice: "A orbit ochii lor și a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima li ca nu cumva să se întoarcă, și Eu să-i vindec" (Ioan 12, 40 cf. Isaia 6, 9-10). Dacă vom deschide Sfânta Evanghelie, vom vedea că nerecunoscătorii se împotrivesc și legilor lui Dumnezeu, care zic: "Iubiți pe vrăjmașii voștri", căci nerecunoscătorii nu-și arată dragostea nici către prieteni; "Binecuvântați pe cei ce vă blestemă pe voi", căci nerecunoscătorul nu binecuvântează nici pe cei care-l binecuvântează; "Faceți bine celor ce vă urăsc pe voi", căci nerecunoscătorul nu face bine nici celor care-l iubesc pe el; "Rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri" (Luca 6, 27-28), căci nerecunoscătorul nu se roagă nici pentru cei care-i fac bine și-l apără. Și, mai grăiește Sfânta Evanghelie: "Păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei" și fac bine celor care le fac lor bine (Luca 6, 32-33); dar nerecunoscătorul întrece răutatea păcătoșilor, pentru că nu iubește nici pe cei care-l iubesc și nu face bine nici celor care-i fac lui bine.

Noi însă, frați creștini, nu suntem nerecunoscători numai oamenilor care ne fac nouă bine, ci suntem nerecunoscători și lui Dumnezeu, Care revarsă asupra noastră neîncetat multe și mari binefaceri. Dar, oare, Dumnezeu dorește recunoștința celor care s-au împărtășit din binefacerile primite de la El și se mânie asupra celor lipsiți de recunoștință? Dumnezeu ne-a arătat prin David, prorocul Său, că nu are trebuință de bunătățile și mulțumirile noastre, zicând: "Bunătățile mele nu-ți trebuie" (Psalmi 15, 2), nici de mulțumirea noastră cea prin fapte, nici de cea prin cuvânt, Tu nu ai trebuință. Cum însă recunoștința este dovada bunăvoinței noastre și a inimii noastre bune, iar nerecunoștința arată cugetele noastre rele, pentru aceasta Dumnezeu cere recunoștința noastră și prin fapte, și prin cuvinte, și se mânie când îi răsplătim cu rele binefacerile primite de la El.

Aceste lucru l-am văzut în istorisirea evanghelică despre cei zece leproși. Aceștia, mergând la preoți, după porunca Domnului nostre Iisus Hristos, pe cale s-au curățit toți. Dintre aceștia, unul, fiind samarinean de neam, văzând că s-a curățit, s-a întors și cu glas mare slăvea pe Dumnezeu. Ajungând înaintea lui Iisos, s-a aruncat cu fața la pământ, lângă picioarele Binefăcătorului său și I-a adus mulțumirea care I se cuvenea. Ceilalți nouă, vindecându-se, s-au dus și, uitând binefacerea, n-au venit sp aducă mulțumire lui Iisus, Care le-a făcut lor atât de mult bine. De aceea nerecunoștința celor nouă leproși, vindecați, a mustrat-o Iisus, zicând: "Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?" (Luca 17, 17-18). Samarineanului recunoscător i-a făcut Iissu o altă binefacere, cu mult mai rpesus de cea dintâi, zicându-i: "Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit!" (Luca 17, 19), adică pentru recunoștința lui, i-a dat mântuirea cea veșnică. Cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Cere din partea noastră recunoștință pentru binefacerile Sale, nu pentru a lua ceva, ci pentru a ne face altă binefacere, cu mult mai mare decât cea dintâi, ca și samarineanului recunoscător.

Sunt unii dintre noi care își închipuie că ei nu sunt nerecunoscători față de Dumnezeu, și că nu fac niciun rău pentru binele primit. Însă eu cred că mulți dintre noi, ca să nu zic toți, suntem nerecunoscători față de Dumnezeu, într-un fel sau altul.

Unii zic cp slăvesc pe Dumnezeu prin rugăciune în fiecare zi. Dar, oare, se roagă în fiecare zi? Câți dintre ei nu se lenevesc neglijând rugăciunea? Câți se roagă numai din obișnuință și câți rostesc numai cu limba rugăciunile lor, iar cu gândul sunt în altă parte? În felul acesta, nu se aduc mulțumiri cuviincioase lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale față de noi.

Dar ce să mai zicem despre faptele noastre? Sunt, oare, faptele noastre lumina aceea prin care se slăvește Dumnezeu, după cum ne-a poruncit El, zicând: "Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cerur" (Matei, 5-16)? Care sunt faptele noastre, prin care arătăm că păzim poruncile lui Dumnezeu, când între noi sunt atâtea vicleșuguri, năpăstuiri, minciuni, furturi și nedreptăți? Unul râvnește la bunul altuia, altcineva strică casa vecinului, altul urăște și bârfește pe fratele său; copiii vorbesc de rău pe părinți și părinții ceartă pe copii. Nu ni se potrivesc, oare, și nouă cuvintele prorocului și împăratului David, care zice: "Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a împletit vicleșug. Șezând împotriva fratelui tău cleveteai și împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală" (Psalmii, 49, 20-21)? Acestea sunt faptele noastre cele luminoase prin care mulțumim și slăvim pe Dumnezeu?

Dar noi nu facem numai acestea, ci răsplătim lui Dumenzeu cu tot felul de rele pentru binefacerile Lui. Unuia i-a dat Dumnezeu avuție, dar el, ca și bogatul din Evanghelie, cheltuiețte avuția în desfrânări, beții și jocuri. Pe altul l-a înălțat Dumenzeu în vreun post înalt, dar el se mândrește ca Nabucodonosor și asuprește pe ceilalți. Altuia i-a dat frumusețe și podoabă, dar el nu se păzește curat ca Iosif cel cu bun chip, ci se preface în unealtă de smintealp și cu frumusețea lui doboară pe mulți în adâncul iadului. Altuia i-a dat darul înțelepciunii, dar el nu înțelepțește pe ceilalți, ca înțeleptul Solomon, ci urmărește numai interesele sale proprii, nesocotind mântuirea semenilor lui. Altuia i-a dat meșteșug desăvârșit, dar el nu lucrează lucrările sale fără vicleșug și desăvârșire, ci se face viclean și înșelător în lucrările lui. Cercetând, cum fiecare folosește darul și binefacerea lui Dumnezeu, veedem că foarte rari sunt aceia care slăvesc pe DUmnezeu prin darul ce li s-a dat lor. Vedem că cei mai mulți folosesc darul binefacerii lui Dumnezeu ca un mijloc prin care batjocoresc legile lui Dumnezeu, săvârșind păcate, prin care răsplătesc cu cele rele binefacerile lui Dumnezeu.