Talcuirea Evangheliei Duminicii I-a din Postul Mare ( a Ortodoxiei)

Frati crestini,

Urmand invatatura apostoleasca, dreptcredinciosii crestini impodobeau bisericile lui Hristos cu sfinte icoane, nu socotindu-le dumnezei, nici slujind lor, ci inaltandu-si prin ele mintea la persoanele pe care le inchipuiau, se inchinau lor si le sarutau pentru dragostea cea catre acele persoane sfinte. Dar rautatea si mandria ereticilor a napastuit nu numai scopul cel sfant al Bisericii, zicand ca slujeste icoanelor, precum slujeau inchinatorii de idoli, idolilor, ci au indraznit si au facut impotriva sfintelor icoane un lucru pe care nimeni nu l-a facut asupra vreunui chip al vreunui imparat pamantesc sau al vreunui domn sau dregator: le-au sfaramat, le-au ars si au dezbracat bisericile de podoaba lor. Apoi au pornit prigoane cumplite asupra sfintilor parinti, care cinsteau sfitnele icoane. Insa barbatii cei sfinti strigau zicand: Noi nu slujim icoanelor ca unor dumnezei, ci vazandu-le, ne inaltam mintea noastra la persoanele pe care le inchipuiesc ele si, smerindu-ne inima, ne intarim in credinta cea in Hristos; urmand invataturii apostolesti, le cinstim, le sarutam si printr-insele noi aducem cinstea cuvenita persoanelor pe care le inchipuiesc ele. Dar ereticii cei nemilostivi, auzind acestea, ii bateau pe ei fara mila, ii tarau pe ulite, le taiau limbile, ii inchideau in temnite si la moarte cumplita ii osandeau. A tinut aceasta cumplita prigoana din vremea imparatului Leon Isaurul pana in vremea imparatului Teofil, adica mai mult de o suta de ani. Dupa moartea lui Teofil, ravna sotiei sale, imparateasa Teodora, a intarit credinta cea dreapta. Teodora, cand a stat inaintea ei Sfantul Metodie patriarhul, marturisitorii si pustnicii, rugand-o ca sa inalte sfintele icoane, intai a sarutat in vazul tuturor icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, strigand inaintea tuturor aceste sfinte cuvinte: Cine nu se inchina acestora si nu le saruta, nu slujindu-le ca unor dumnezei, ci cinstindu-le ca pe niste chipuri ale persoanelor sfinte pe care le inchipuiesc, sa fie anatema! Apoi, impreuna cu toata ceata preoteasca, cu sfintii parinti si marturisitori si cu tot dreptcredinciosul popor, au postit si au facut privegheri toata saptamana cea dintai a sfantului Post. Imparateasa Teodora a cerut lui Dumnezeu, iertare pentru Teofil, barbatul ei, si a dobandit-o, pentru credinta si lacrimile ei, si pentru rugaciunile preotilor. Iar dupa aceea au facut litanie, ea si fiul ei, Mihail imparatul, preotii si tot poporul, tinand in maini cinstita cruce, sfanta Evanghelie si sfintele icoane strigand: "Doamne miluieste". Si, dupa ce au savarsit dumnezeiasca Liturghie, au inaltat sfintele icoane si au impodobit cu ele BIserica lui Hristos. Atunci Sfintitul Metodie si sfintii marturisitori au randuit ca, in fiecare an, in Duminica saptamanii dintai a postului mare, sa se savarseasca pomenirea acestul eveniment sfant, ca sa nu mai amageasca Satana pe cineva si sa-l arunce in eresul luptatorilor impotriva sfintelor icoane. Deci aceasta slavita pomenire si bucurie de mantuire praznuind astazi Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare, fericeste pe cei ce au pazit dreapta credinta fara prihana si afuriseste pe cei care s-au lepadat de ea. Evanghelia care s-a citit astazi cuprinde pilda dreptei credinte a lui Filip si marturisirea mantuitoare pe care Natanael, coplesit de puterea cea mare a Domnului, a facut-o inaintea tuturor.

Frati crestini, Sfanta Evanghelie ne spune, cu prilejul alegerii apostolilor, ca:

"În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-mi! Iar FIlip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru" (Ioan 1,43-44).

Nici mergerea Domnului Iisus Hristos in Galileea si nici aflarea lui Filip acolo n-au fost din intamplare si fara purtarea de grija a lui Dumnezeu, ci s-au facut cu iconomie dumnezeiasca. Iisus Hristos, ca un Dumnezeu cunoscator de inimi, stiind dinainte inclinarea sufleteasca a lui FIlip spre primirea credintei, a mers in Galileea in ceasul acela, in care se afla Filip acolo, ca sa-l cheme in randul ucenicilor Sai si sa aduca prin el la credinta pe Natanael cel vrednic de credinta. Filip, care se tragea din Betsaida, orasul lui Andrei si al lui Petru, dupa iconomia lui Dumnezeu s-a aflat acolo, in Galileea. Numai un cuvant a zis Iisus catre Filip:"Urmeaza-Mi!" si el indata, lasand toate, a mers dupa El. Dupa aceea, spune mai departe Sfanta Evanghelie:

"Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret" (Ioan 1,45).

A gasit Filip, zoce evanghelistul, pe Natanael, ca sa intelegem ca l-a cautat si, gasindu-l, a incercat sa-l aduca la credinta in Hristos, prin marturia lui Moise, care este scrisa in Lege si prin cuvintele profetilor. De aici cunoastem ca Filip avea cunostinta de invataturile Legii si de cartile profetilor. El Il numeste pe Iisus Hristos fiul al lui Iosif, fie pentru ca cei multi asa il socoteau si il numeau, fie pentru ca atunci nici el nu stia sigur ca Iisus Hristos nu era un fiu al lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu. Il socoteste din Nazaret, pentru ca in Nazaret crescuse si de aceea s-a numit nazarinean. Auzind de numele cetatii Nazaret,

"I-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi" (Ioan 1,46).

Nazaretul nu avea un renume bun, fiindca multi pagani locuiau in el. Deci, auzind Natanael ca Hristos este din Nazaret, s-a indoit, dar nu cuprins de necredinta, ci, vrand sa cunoasca adevarul si sa se incredinteze ca acesta este Acela despre care au propovaduit Moise si prorocii, si a raspuns lui Filip: Poate Nazaretul, cel cu un renume asa rau, sa faca sa rasara din el ceva bun? Filip, vazand nedumerirea lui Natanael, i-a zis: Vino si vezi pe Iisus Hristos. Acesta iti va fi deajuns, ca sa crezi cele ce ti-am spus tie. Iar natanael indata ce a auizt acestea, s-a grabit si a venit la Iisus Hristos.

"Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug" (Ioan 1,47).

Natanael, venind la Iisus Hristos, a vazut pe Cunoscatorul de inimi, Care i-a descoperit cele ascunse ale inimii lui. Domnul a zis, cand a vazut pe Natanael venind la Dansul:"Iata, om care are creditna dreapta, minte daruita de Dumnezeu si inima curata, fara viclesug." Desi a auzit aceasta mare lauda de la Domnul, ea nu i-a dschimbat statornicia sufletului lui, ci el dorea si acum sa cunoasca daca, intr-adevar, Iisus Cel care vorbea cu el, era Mesia Cel asteptat. Atunci,

"Natanael I-a spus: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut cand erai sub smochin" (Ioan 1,48).

Natanael intreaba pe Iisus Hristos, ca pe un om: De umde stii toate acestea, de unde ma cunosti? Iar Iisus Hristos ii raspunde, nu ca un om, ci ca un Dumnezeu, zicand: Te-am vazut, cand erai sub smochin, mai inainte ca Filip sa te cheme; l-a gasit pe el Filip sub smochin, nimeni altul nu era acolo, ci numai ei singuri si nici nu putea presupune ca Filip a spus ceva lui Iisus, pentru ca Filip venea impreuna cu el, cand l-a laudat Iisus pe Natanael. Pentru aceasta s-a inspaimantat de puterea Domnului Iisus si, crezand ca El este Hristos,

"Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești împăratul lui Israel" (Ioan 1,49).

Petru a auzit cel dintai invatatura cea cereasca a lui Iisus Hristos si a vazut intai minunile Lui, apoi a marturisit despre Hristos ca este Fiul lui Dumnezeu; Natanael insa n-a auzit nici invataturile lui Iisus, n-a vazut nici minunile Lui si, totusi, a marturisit, ca si Petru, ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Pe Petru l-a fericit Domnul, spunandu-i ca Dumnezeu Tatal i-a descoperit Lui marturisirea. Dar lui Natanael nu i-a zis nimic din acestea, cand a auzit marturisirea lui. Oare, care este pricina? Marturisirea lui Petru era desavarsita, iar a lui Natanael nu era desavarsita; amandoi au marturisit ca Hristos este Fiu al lui Dumnezeu, dar Natanael, adaugand cuvintele: "Tu esti Imparatul lui Israel", el a micsorat marimea marturisirii, pentru ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este Imparat numai al lui Israel, ci a toata lumea. Pentru aceasta a fericit Domnul pe Petru si i-a intarit marturisirea lui, zicand: "Pe aceasta piatra, adica pe aceasta marturisire pe care ai facut-o tu, zicand: "Tu esti Hristosul, Fiul lui DUmnezeu Celui viu (...) voi zidi Biserica Mea" (Matei 16,16-18). Lui Natanael, a carui marturisire nu este desavarsita,

"Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,50-51).

Tu ai crezut in Mine, ii raspunde Domnul, pentru ca M-ai vazut ca sunt cunoscator de cele ascunse. Tu ai crezut in Mine, pentru ca ti-am spus ca, nefiind de fata, totusi, te-am vazut sub smochin, mai inainte de a te chema Filip. Dar de acum inainte lucrari mult mai mari decat acestea pe care le-ai vazut, vei vedea, si astfel desavarsita va fi credinta ta in Mine. Tu zici ca sunt imparat al lui Israel. Dar cadn se va arata cerul deschis si ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se spre slujirea Mea, atunci vor intelege oamenii ca sunt Imparat, nu numai al lui Israel, ci si a toata faptura. Iar acestea a zis Domnul, vorbind de ingerii care venisera si ii slujeau Lui, dupa postirea si biruinta Lui impotriva diavolului si de ingerul care s-a pogorat din cer si-L intarea pe El in vremea Patimirilor Sale si de ingerii pe care i-a vazut Maria, in vesminte albe, sezand unul la cap si altul la picioare, unde zacea trupul Lui, si de cei doi ingeri care s-au aratat in muntele Maslinilor in haine albe, cand s-a inaltat la cer. 

Din chemarea lui Filip si Natanael, am vazut inca o data puterea atotvazatoare si atotstiutoare a lui Dumnezeu, Care vede toate cele dinafara si cele dinauntru ale omului. De la fata Lui nu se poate ascudne nimeni, nici in munte, nici in mare, nici in adancul pamantului. Oriunde te vei duce, El este de fata. In orice loc si in orice timp, El asculta rugaciunile noastre si marturisirile noastre. Invatatorule, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti Dumnezeul cel adevarat, slava Tie! Amin.

---

Talcuirea Evangheliei Duminicii Infricosatoarei Judecati

Frati crestini,

Sfanta Evanghelie care s-a citit astazi ne spune ca Unul-Nascut, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, va veni iarasi pe pamant, dar nu cum a venit intai, smerit si umil, ci cu slava multa si cu mare stralucire dumnezeiasca. Si va veni, nu ca sa mantuiasca lumea, ca mai inainte, ci ca sa judece pe toti oamenii, pe cei vii si pe cei morti; sa dea celor care au facut cele bune Imparatia cea vesnica, iar celor care au facut cele rele, osanda cea vesnica. Invatatura aceasta despre cea de a doua si slavita venire in lume a Domnului Hristos, o marturisim toti crestinii, in Simbolul credintei noastre, care zice: "Si iarasi va sa vina cu slava sa judece vii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit". Vorbind despre Imparatia cerurilor, Iisus Hristos a asemanat-o, printre altele, cu cele zece fecioare, care, luandu-si candelele lor, au iesit intru intampinarea Mirelui. Cand a venit Mirele, au intrat cu El, la nunta, numai cele cinci fecioare, care au avut untdelemn in candele, iar celelalte cinci au ramas afara in intuneric, fiindca n-au avut untdelemn in candelele lor. Spunand oamenilor pilda aceasta, Domnul Iisus Hristos a incheiat-o prin cuvintele: "Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului" (Matei 25,13). Dupa aceasta, continuand,

"Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale" (Matei 25,31).

Domnul si Mantuitorul Hristos nu ne-a aratat nici in care parte a pamantului va veni, nici unde va pune scaunul slavei pe care va sta, cand va judeca lumea. Dar unii, citind capitolele 3 si 4 din prorocul Ioil si mai cu seama capitolul 4, versetul 12, care spune: "Sa se trezeasca toate neamurile si sa vina in valea lui Iosafat, caci acolo voi aseza scaun de judecata pentru toate popoarele din jur" (Ioil 4,12), ca si versetul 14, care spune: "Multimi si iar multimi in Valea Judecatii. Caci aproape este ziua Domnului in Valea Judecatii!" (Ioil 4,14), adica in Valea lui Iosafat sau Valea Paraului Cedrilor, unde Iisus a fost tradat si prins, acolo zic ei ca va fi locul unde se va pogora Domnul si va pune scaunul slavei si al Judecatii sale elei infricosate. Domnul a aratat slava cu care va veni a doua oara, ca sa nu socotim ca si la a doua venire va fi smerit si neinsemnat, ca la cea dintai venire. La cea dintai venire s-a aratat prunc infasat si pus in ieslea dobitoacelor. La cea de a doua venire, se va arata Dumnezeu preaslavit si sezand pe scaunul judecatii. Slava si stralucirea venirii Dreptului Judecator o descrie mai pe larg sfantul proroc Daniel, zicand: "Am privit pana cand au fost asezate scaune, si S-a asezat Cel vechi de zile; imbracamintea Lui era alba ca zapada, iar parul capului Sau, curat ca lana; tronul Sau, flacari de foc; rotile lui, foc arzator. Un rau de foc se varsa si iesea din el; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stataeu inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat si cartile au fost deschise" (Daniel 7,9-10).

"Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga" (Matei 25,32-33).

Toate neamurile, adica toti oamenii care s-au nascut de la Adam pana in ceasul acela, se vor aduna si vor sta inaintea curtii de judecata a Judecatorului celui drept, care va intocmi hotararea Lui cea dreapta. Si atunci va desparti judecatorul pe cei drepti dintre cei pacatosi, precum desparte pastorul oile dintre capre, si va pune de-a dreapta pe cei drepti, pe care-i numeste oi, pentru blandetea avuta in viata, iar de-a stanga pe cei pacatosi, pe care i-a numit capre, pentru salbaticia si neastamparul la rele.

"Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine" (Matei 25,34-36).

"Binecuvantati" ii numeste Dumnezeu pe cei drepti. Iar cuvantul: "mosteniti" inseamna apropierea lui Dumnezeu de cei drepti, socotindu-i ca pe niste rude apropiate, care-I mostenesc Imparatia, pregatita lor de la intemeierea lumii. Prin pregatirea acestei Imparatii de la intemeierea lumii pentru cei drepti, se arata nu numai iubirea de oameni cea nemasurata a lui Dumnezeu, ci si cinstea de care se bucura omul. Hotararea pentru cei drepti cuprinde insa si pricina pentru care ei mostenesc aceasta Imparatie, pentru ca flamand fiind, zice Dreptul Judecator, M-ati hranit; insetat fiind, M-ati adapat; strain fiind, M-ati primit; gol fiind, M-ati imbracat; bolnav fiind, M-ati cautat si, in temnita fiind, ati venit la Mine.

Din cuvintele acestae intelegem ca sase sunt chipurile pe care iubirea si milostivirea celor drepti le imbraca, in viata aceasta pamanteasca, fata de semenii lor: hranirea semenilor saraci si lipsiti; adaparea celor insetati; primirea si adapostirea celor straini; imbracarea celor goi; ingrijirea bolnavilor si impartasirea suferintelor si necazurilor celor din nevoi. Dar chipurile acestea de iubire si de milostivire se pot arata nu numai cu privire la suferintele trupesti ale semenilor, ci si cu privire la nevoile lor duhovnicesti. Astfel, prin invatatura Sfintei Evanghelii, ei ajuta sufletele care sunt infometate, nu de paine, ci de a auzi cuvantul lui Dumnezeu. Prin invatatura credintei, cei drepti adapa pe cei insetati de graiurile invataturii despre viata cea vesnica si de apa cea vie si mantuitoare. Prin caldura ravnei lor catre Dumnezeu, ei chemau cu dragoste sub acoperamantul Bisericii pe cei straini si indepartati de ea. Prin fagaduinta bunatatilor celor vesnice, imbraac in vesmantul veseliei si in haina mantuirii pe cei goi de fapte bune. Prin sfatuirea lor, dreptii intaresc si imputernicesc pe cei bolnavi, adica pe cei slabi in credinta, purtandu-le neputintele lor, iar prin graiul lor cel plin de inalta traire duhovniceasca, pe cei care zac in intunericul pacatului, ii lumineaza cu lumina cuvantului lor.

"Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut" (Matei 25,37-40).

Fapta cea buna a smereniei ramane si dupa moarte nestearsa. De aceea dreptii, precum ascundeau de oameni faptele lor cele bune, asa si inaintea lui Dumnezeu, smerindu-se, nu vor spune ca au fost milostivi. Desi eu stiu ca binefacerea catre cei saraci se aduce lui Dumnezeu, ei se vor lepada, zicand ca niciodata nu L-au hranit si nici altceva n-au facut Domnului si Imparatului slavei. Domnul a pus in gura dreptilor aceste cuvinte ale smereniei, pentru ca sa cunoastem, din raspunsul Lui, ca orice vom face celui sarac, aceasta o facem lui Hristos Insusi, dupa cum ne spune:"Adevarat zic voua: Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut". Ii numeste frati pe cei saraci, pentru ca s-a facut om si a sfintit firea cea omeneasca si nu se rusineaza a-i numi pe ei frati, zicand: "Spune-voi fratilor Mei numele Tau" (Evrei 2,11-12). "Prea mici" i-a socotit pe saraci, fie pentru starea lor materiala, fie pentru smerenia gandului si purtarii lor. Acestea le-a hotarat Domnul si le-a grait pentru cei drepti. Sa ascultam, acum, ce va hotara Domnul, la dreapta Judecata, asupra celor pacatosi. 

"Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat" (Matei 25,41-43).

La trei chinuri mari sunt supusi pacatosii prin hotararea lui Dumnezeu: la despartirea de Dumnezeu, prin cuvintele: "Duceti-va de la Mine, blestematilor"; la focul cel nestins, prin cuvintele: "in focul cel vesnic"; la petrecerea impreuna cu diavolii, prin cuvintele:"care este pregatit diavolului si ingerilor lui". Toate trei sunt atat de grele, de chinuitoare si insotite de cel mai greu cuvant: "blestemaților". Dumnezeu a pregatit oamenilor de la inceputul lumii Imparatia Sa, iar nu suferinta si chinuri; locul de chinuire l-a pregatit pentru diavoli, dupa cum Insusi spune: "Duceti-va in focul cel vesnic care este pregatit diavolului si ingerilor lui". Cand oamenii se fac nemilostivi, ca diavolii, si nu miluiesc delco pe cei saraci, atunci si ei se osandesc imperuna cu diavolii cei nemilstivi, in focul cel vesnic. Pentru aceasta zice Dreptul Judecator catre cei nemilostivi: Va osandesc pe voi,  pentru ca: "Flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat".

"Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia ditnre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut" (Matei 25,44-45).

Acestia, care raspund Dreptul Judecator, sunt calcatorii de lege si pacatosii; nu necredinciosii, ci din randurile credinciosilor. Necredinciosii nu vin la Scaunul de Judecata, ci soarta lor va fi aceea a tuturor celor ce nu au crezut in Iisus Hristos. Care dintre credinciosi nu stie ca cel care miluieste pe sarac, miluieste pe Insusi Iisus Hristos? Nimeni! Deci raspunsul pacatosilor este o indreptatire mincinoasa si vicleana. Dar la aceasta infricosata curte de judecata, minciuna si viclesugul n-au nicio putere. de aceea indreptatirea pacatosilor va ramane nefolositoare si se va implini hotararea cea dreapta a lui Dumnezeu, care spune:

"Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică" (Matei 25,46).

Cuvantul acesta: "vor merge acestia", adica pacatosii "la osanda vesnica", astupa gura celor nesocotit, care zic ca pedeapsa are un sfarsit. Daca milostivirea lui Dumnezeu, pentru osteneala cea vremelnica prin savarsirea faptelor bune, daruieste Imparatia cesnica celor drepti, dreptatea Lui insa pedepseste vesnic pe cei pacatosi, pentru desmierdarile lor vremelnice in pacate. Daca ar fi fericit cu slava vesnica pe cei drepti si ar fi pedepsit vremelnic pe cei pacatosi, ar fi lucrat numai liostivire Lui, iar dreptatea Lui ar fi ramas neindeplinita. Dar aceasta este cu neputinta, caci pe cat este Dumnezeu de milostiv, pe atat este si de derpt. Nemarginita este si milostivirea, nemarginita este si dreptatae. Iar cand sunt vesnice si Imparatia si pedeapsa, atunci deopotriva s-au implinit si milostivirea si dreptatea. Atunci se unesc milostivirea si mila cu juecata si dreptatea, dupa cum graieste psalmistul David zicand:"Mila si juecata Ta voi canta tie, Doamne. Canta-voi si voi merge cu pricepere in cale fara prihana. Cand vei veni la mine? Umblat-am intru nerautatea inimii mele, in casa mea" (Psalmii 100,1-3). Amin!

Talcuirea Evangheliei Duminicii a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Frati crestini,

Cand fariseii si carturarii au vazut ca Domnul Hristos primeste pe vamesi si pe pacatosi si mananca si sta impreuna cu ei, carteau asupra Lui, zicand: "Acesta primeste la Sine pe pacatosi si mananca cu ei" (Luca 15,2). Atunci Domnul, deschizand vistieria invataturilor Lui, celor in pilde, a raspuns impotriva cartirii lor nedrepte. Le-a vorbit despre veselia pastorului, care si-a gasti oaia sa cea ratacita si despre bucuria femeii, care si-a gasit drahma ei pierduta, aratand ca si cerul si ingerii se bucura de pocainta celui pacatos. Ca sa-i faca pe farisei si pe toti ceilalti vamesi si pacatosi, care stateau in preajma Lui si-L ascultau, sa inteleaga cat de necesara este in viata fiecarui om pocainta si cat de mare este bucuria lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste,

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui sau: Tata, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a impărțit averea" (Luca 15, 11-12).

In multe locuri ale Sfintelor Scripturi, Dumnezeu se numeste pe Sine om, ca sa arate iubirea Sa de oameni, iar pe oameni ii numeste fii ai Sai, atat pe cei drepti, cat si pe cei pacatosi. Deci, omul care avea doi feciori este Insusi Iubitorul de oameni Dumnezeu; iar cei doi feciori ai Lui sunt dreptii si pacatosii. Mai tanar il numeste pe cel pacatos, pentru ca pacatul este mai nou decat dreptateal omul intai a fost drept si bun, apoi, prin sfatul diavolului, s-a facut viclean si pacatos. De aceea, este mai veche bunatatea si mai noua este rautatea. Pentru ca lucrurile pacatului sunt copilaresti si nebunesti, iar faptele dreptatii sunt batranesti si intelepte, de aceea fiul cel mai mare infatiseaza pe cei drepti, iar cel mai tanar pe cei pacatosi. Dar, oare, care este partea de avutie pe care a cerut-o fiul cel mai tanar de la tatal sau? Fiindca, mai departe, in pilda, se spune ca fiul mai tanar a risipit averea sa, vietuind in dezmierdari, se intelege ca partea de avutie ce i se cuvenea au fost banii, slava, bunatatile cele firesti, sanatatea, intelepciunea si aplecarea spre lucrul cel bun. Fiul cel risipitor a cerut partea din aceste bunatati de la tatal sau, si a luat-o, pentru ca Dumnezeu, in bunatatea Sa nemarginita, da bunatatile Sale deopotriva si celor drepti ca si celor pacatosi, rasare soarele Lui si peste cei rai si peste cei buni, si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti (Matei 5,45). Dar ce a facut fiul cel mai tanar, dupa ce a luat de la tatal sau partea de avere ce i se cuvenea? Sfanta Evanghelie ne spune:

"Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări" (Luca 15,13).

Nu dupa multe zile, fiul cel mai tanar a hotarat sa se desparta de tatal sau, adica de Dumnezeu. Adunand toate si luand cu sine toate bunatatile cu care l-a imbogatit Dumnezeu, s-a dus intr-o tara departata, adica s-a departat de Dumnezeu, nu a mai ascultat de cuvantul Lui, nu a mai purtat grija de rugaciune, nu s-a apropiat de pocainta si de marturisire, ci a stat departe de Sfintele Taine. In acea tara, adica in departarea de Dumnezeu, a risipit toata averea sa, adica banii si bunurile, sanatatea si puterile trupesti, dreapta judecata si intelepciunea, in ospete si in betii, in destrabalari si in viata desfranata.

"Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă." (Luca 15,14).

Dupa ce fiul cel tanar a cheltuit in pacate toata averea sa cea sufleteasca si trupeasca, a urmat o foamete foarte mare, adica pierderea harului dumnezeiesc si a sufletului sau. Iar fiul risipitor, care nu s-a temut si nici n-a cautat pe Dumnezeu, ci a fugit si s-a departat de El, a inceput sa duca tot felul de lipsuri.

"Și, ducându-se, s-a alipit de el unul din locuitorii acelei tari si acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-si sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea" (Luca 15, 15-16). 

Cine sunt locuitorii tarii aceleia si care sunt mosiile lor? Locuitorii sunt diavolii, care sunt departe de harul lui Dumenzeu, precum sunt si cei care fac voia lor, adica pacatosii; iar mosiile sunt locasurile diavolilor. Deci, fiul risipitor, sporind si crescand in faptele pacatului, s-a alipit, adica si-a daruit voia sa unuia din diavoli, care l-a trimis in locurile cu noroiul pacatelor celor trupesti. Hrana porcilor erau roscovele, caci precum roscovele intai indulcesc gura, apoi o umplu cu asprime si materie lemnoasa, tot asa si pacatul indulceste putin, apoi umple sufletul pacatosului de mahnire si de scarba. Cu toate ca se facuse rob al diavolului, care l-a facut porcar, el era mereu infometat de dulceata pacatului si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i da, adica nimeni nu-l mai satura.

"Dar venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!" (Luca 15,17).

Fiul ce tanar isi avea toata mintea sa risipita in placerile trupului sau si nu-si mai simtea starea sa, nici cea trupeasca, nici cea sufleteasca. Dar cand si-a venit in sine, adica si-a adunat mintea sa de la toate grijile trupesti, atunci si-a adus aminte de indestularea din casa parintelui sau si a cunoscut starea decazuta a sufletului si a trupului sau, zicand: "Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!". Sunt indestulati argatii de paine, adica de darurile lui DUmnezeu, pentru ca in toate zilele aud cuvantul lui DUmnezeu si cu painea cea cereasca se cumineca si din harurile cele dumnezeiesti se impartasesc. Deci, cand fiul cel risipitor s-a gandit la starea lui cea dintai, cat si la cea in care se gasea atunci, a strigat: Cati credinciosi ai lui Dumnezeu, Parintele meu, dobandesc cu prisosinta darurile Lui cele dumnezeiesti, iar eu, desi am fost mai inainte fiul Lui si dobandeam bunatatile cele pamantesti, acum fiind lipsit de toate acestea, pier si ma prapadesc.

"Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi" (Luca 15,18-19).

Scula-ma-voi din caderea in pacat si ma voi duce la tatal meu si voi grai acestea catre el: "Tata am gresit la cer si inaintea ta", adica am gresit fata de cer, pentru ca am ales si am cinstit mai mult placerea cea vremelnica a trupului meu, decat desfatarea cea vesnica a bunatatilor celor ceresti. Am gresit si inaintea lui Dumenzeu, care este in tot locul, nesocotind legile Lui cele dumnezeiesti, despartindu-ma de ele. In smerenia pocaintei lui, nu numai ca striga: "Am gresit!", nu numai ca stie ca nu mai este vrednic de darul mostenirii ca fiu, ci se socoteste pe sine nevrednic si de cinstea numelui fiilor lui Dumnezeu, zicand: "Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau" si se roaga sa-l randuiasca in ceata argatilor, zicand: "Fa-ma ca pe unul din argatii tai!".

"Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău" (Luca 15, 20-21).

Intoarcerea fiului risipitor catre tatal sau cu cuvintele "Am gresit la cer si inaintea ta", si graba cu care l-a intampinat parintele sau, caderea pe grumaji, imbratisarea  si sarutarile, inseamna ca fata de pacatosul care se pocaieste cu adevarat, Iubitorul de oameni, Dumnezeu, cunoscand starea pocaintei lui adevarate si hotararea intoarcerii lui de la pacat, se milostiveste si se impaca cu el si-l primeste ca pe un iubit prieten si fiul al Sau. Sa auzim acum si celelalte lucrari ale milostivirii lui Dumnezeu, pe care le-a aratat celui care s-a pocait cu adevarat.

"Iar tatăl său a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și da-ți inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiul al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească" (Luca 15,22-24).

Slugile lui Dumnezeu sunt sfintii ingeri, care sunt trimisi spre slujba voilor lui Dumnezeu catre toti cei ce vor sa se mantuiasca, si preotii, care sunt slujitorii Sfintelor Taine. Haina cea mai buna este imbracamintea mostenirii de fiu, adica, fericita stare a sufletului omului dinainte de pacat. Haina cea mai buna este curatenia si sfintenia, pe care o primeste omul dupa pocainta si dupa iertarea pacatelor. Inelul este harul Sfantului Duh, prin care sufletul se uneste cu Iisus Hristos, Mirele si Mantuitorul sau. Incaltamintea este puterea cu care trebuie sa alerge pe calea faptelor bune si sa calce peste diavolii cei vrajmasi, iar "vitelul cel ingrasat" infatiseaza in aceasta parabola pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu care noi ne impartasim la sfintele altare ale bisericilor noastre. Dumnezeu, Cel care are nemarginita milostivire, le da pe acestea pacatosilor celor care cu adevarat se pocaiesc si se intorc catre Dansul din tot sufletul si din toata inima lor. Pentru aceasta se bucura toti sfintii ingeri si dreptii cei din cer, dupa cuvantul, care zice: "In cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste" (Luca 15,7). Pricina acestei ceresti bucurii este intoarcerea pacatosului. Moartea si pierderea sufletului sunt calcarea poruncilor lui Dumnezeu: "Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2,17), a spus Dumnezeu lui Adam. Mort avea sufletul sau fiul cel risipitor si nemiscat spre lucrarea faptelor bune, dar harul lui Dumnezeu l-a inviat prin pocainta si i-a dat putere spre savarsirea faptelor bune. Pierdut era fiul cel risipitor, adica departat de calea faptelor bune si ratacit in noroiul pacatului, dar harul lui Dumnezeu, gasindu-l acolo, l-a luat si l-a asezat impreuna cu dreptii.

Prin aceste cuvinte, Dumnezeu ne-a aratat milostivirea Sa nemarginita fata de pacatosi. Cand Dumnezeu va vedea la un pacatos dorinta adevarata de pocainta, atunci il va cuprinde mai intai cu milostivirea Sa, dandu-i indrazneala spre implinirea hotararii de intoarcere, ca si tanarului risipitor, pe care, pe cand era inca departe, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila. De intoarcerea unui pacatos se bucura toate puterile ceresti si duhurile tuturor sfintilor celor din ceruri, dimpreuna cu Tatal ceresc, dupa cum s-a bucurat tatal feciorului risipitor din pilda spusa de Mantuitorul Hristos, "si au inceput sa se veseleasca", precum ne spune Sfanta Evanghelie de astazi.

"Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind îl ruga" (Luca 15, 25-28).

Fiul cel mare, care inseamna ceata celor drepti, in pilda graita de Domnul, se manie pentru mantuirea fratelui sau mai tanar, adica a pacatosului. Au doara dreptii se manie si nu primesc sa intre in bucuria Domnului lor, pentru mantuirea pacatosului? Aceasta pare de neinteles. Daca vom tine insa seama ca Domnul nu vorbeste, aici, despre dreptii cei din cer, ci despre dreptii care vietuiesc inca pe pamant, se dezleaga orice nedumerire. Lucrul acesta il arata si cuvintele pildei, care spun ca fiul cel mai mare era la camp, iar campul nu inseamna cerul, ci lumea, cum Insusi Domnul a talcuit aceasta, zicand: "Tarina este lumea" (Matei 13,38). Asadar, cel din tarina campului, adica dreptii cei din lume, fiind inca nedesavarsiti si neajungand la nepatimirea dreptilor celor din cer, se tulbura si se manie, vazand mila lui Dumnezeu catre pacatosi si punerea lor in randul dreptilor. In afara de aceasta, fiindca Domnul a grait aceasta pilda pentru sfatuirea si mustrarea carturarilor si fariseilor care carteau pentru ca-L vedeau pe El primind pe pacatosi si mancand impreuna cu vamesii, este limpede ca fiul cel mare infatiseaza chiar pe carturarii si fariseii care se socoteau inaintea oamenilor ca sunt drepti. Acestia, intr-adevar, se maniau si carteau vazand iubirea de oameni a Domnului Iisus catre pacatosi. De aceea ii si mustra pe ei Iisus, zicand: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti Imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati; (Matei 23,13). Si ei se maniau, iar Hristos in tot chipul ii mustra pe ei, vrand sa potoleasca mania si nesocotinta lor. Dar sa ascultam acum si felul in care acestia isi indreptatesc mania lor, caci acesta seamana foarte mult cu felul in care fiul cel mai mare, din pilda spusa de Domnul, a cautat sa-si indreptateasca mania, inaintea parintelui sau.

"Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat" (Luca 15,29-30).

Doua sunt imputarile aduse lui Dumnezeu: cea dintai, slujba si ascultarea lor de multi ani, care au ramas nerasplatite; iar a doua este calcarea poruncilor Legii si nesupunerea celui pacatos, care a luat ca rasplata vitelul ingrasat. Imputarile nu sunt ale celor drepti, ci ale carturarilor si ale fariseilor, care se socoteau ca sunt drepti, dar nu erau, pentru ca cine este dreptul acela care se lauda ca a slujit atatia ani lui DUmnezeu si care osandeste pe pacatosi? Sau care drept adevarat ramane lipsit de impartasirea vitelului ingrasat, adica de Trupul si Sangele Facatorului de viata, Iisus Hristos? Carturarii si fariseii, fiind fatarnici, se laudau cu faptele lor si urmau pe cei pacatosi. Ei erau lipsiti, nu numai de darurile cele mari ale lui Dumnezeu, ci si de cele mai mici, care sunt aratate aici prin ied. Ca sa arate ca fariseii si carturarii erau lipsiti si goi de orice har al lui Dumnezeu, Domnul a pus in gura lor aceste cuvinte ale pildei: "Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied". Dar sa vedem acum si mustrarea prin care parintele cel bun potoleste mania fiului sau celui mai mare, impotriva celui mai mic, si-l auta sa inteleaga adancul dragostei sale parintesti.

"Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat" (Luca 15,31-32).

Cuvintele acestea se adresau totodata si fariseilor si carturarilor celor fatarnici, care se socoteau sfinti si drepti. Caci, raspunzand imputarilor lor, prin cuvintele parintelui din pilda pe care ati auzit-o, intocmai ca un parinte iubitor de fiu, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ii sfatuieste, cu aceeasi blandete, zicand: Fiule, de esti drept, totdeauna esti cu Mine si toate cate am Eu ale tale sunt, pentru ca tu esti fiul Meu si mostenitorul Imparatiei Mele. Se cuvenea insa, nu numai Mie, ci si tie, bucurie si veselie, pentru aflarea si invierea fratelui tau, adica intoarcerea la credinta a vamesilor si pacatosilor, cu care Domnul Hristos statea la masa si manca. Amin!

Talcuirea Evangheliei Duminicii a XXVII-a dupa Pogorarea Sfantului Duh

Frati crestini,

In multe locuri din Sfintele Scripturi vedem ca satana loveste pe om cu felurite boli. Aceasta ne-o arata suferintele dreptului Iov, pe care diavolul l-a lovit cu rani de la cap pana la picioare. Ne-o arata sufocarea lui Saul de duhul cel viclean pe care o potolea David, cantand din alauta. Ne-o arata surzenia omului vindecat de Iisus Hristos. Ne-o arata, in fine, si istorisirea Evangheliei de astazi, din care vedem ca femeia cea garbova, fusese elgata de satana optsprezece ani. Cum a fost vindecata aceasta femeie si convorbirea ep care a avut-o, cu prilejul acesta Domnul Iisus cu mai marele sinagogii, ne-o aminteste Sfanta Evanghelie ce s-a citit astazi, spunandu-ne ca,

"În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta" (Luca 13,10)

In fiecare saptamana, iudeii se adunau sambata in sinagogile lor, unde citeau dumnezeiasca Scriptura, pe care o talcuiau inteleptii si invatatorii lor. Deci, intr-una dintre sinagogi, venind Domnul Iisus Hristos intr-o sambata, invata, talcuind cuvintele dumnezeiestii Scripturi si aratand taina Intruparii Sale, cum a facut, bunaoara, atunci cand a intrat in sinagoga din Nazaret, unde I s-a dat cartea prorocului Isaia (Luca 4,17). Pe cand invata,

"Iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum" (Luca 13,11).

Femeia neputincioasa era de neam evreiesc si, ca o credincioasa, venise si ea sambata la sinagoga, ca sa asculte citirea si talcuirea dumnezeiestii Scripturi. Evanghlistul n-a zis despre dansa ca era bolnava sau ca era neputincioasa, ci ca avea un duh de slabiciune, ca sa arate ca un duh necurat, adica satana, o chinuia pe ea cu aceasta slabiciune, de optsprezece ani. Iar slabiciunea ei o facea garbova, adica o aplecase cu capul in jos, atat de tare, incat nu putea nicidecum sa-si ridice capul in sus si sa vada cerul. Era chipul omului intepenit prin lucrarea diavolului, care cauta totdeauna la lucrurile cele desarte si niciodata nu-si poate ridica ochii la cer si nici nu poate gandi la Dumnezeu, la judecata sau la viata ce va sa fie.

"Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu" (Luca 13,12-13)

Nici femeia bolnava, nici altcineva nu s-a rugat si nici n-a mijlocit pentru vindecarea ei, ci Mantuitorul singur, vazand-o suferind, I s-a facut mila de ea si, chemand-o, a vindecat-o de neputinta ei, dandu-ne pilda, ca si noi, cand vedem pe cei ce au trebuinta de ajutorul nostru, sa nu asteptam mijlociri si rugaminti, ci, de buna voie milostivindu-ne, sa-i ajutam si sa le facem bine. Si, fiindca neputinta femeii nu era o neputinta fireasca, ca lepra, idropica, orbirea, surzenia si alte neputinte cate a vindecat Domnul Iisus, ci era legatura a satanei, pentru aceasta El a zis: "Esti dezlegata de neputinta ta", adica de legatura satanei. Zicand acestea, a pus asupra ei prea curatele Sale maini, ca sa arate prin aceasta puterea cuvantului Sau si harul cel facator de minuni al dumnezeiestilor Sale maini. Iar femeia, eliberata indata de legatura satanei si indreptata, a inceput sa preamareasca pe Dumnezeu, Binefacatorul si Stapanul ei.

"Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile să vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei!" (Luca 13,14).

Invidia, nu ravna sa pentru Lege, il intarata pe mai-marele sinagogii spre manie, pentru ca Legea lui Dumnezeu a randuit oprirea mainilor de la orice lucrare sambata, dar nu si oprirea de la o vindecare, prin Cuvantul cel facator de minuni. Mai-marele sinagogii insa, ca un fatarnic, isi acopera invidia prin ravna si se arata pe sine foarte ravnitor. Cu buzele apara Legea lui Dumnezeu, care porunceste incetarea oricarei lucrari in ziua sambetei, iar cu inima si cu mintea osandeste minunea si pe Facatorul minunii. Pe dinafara se arata ravnitor si drept, iar pe dinauntru este plin de invidie si de nedreptate. Totodata, el este cuprins de frica si de viclesug. Nu indrazneste sa osandeasca pe fata minunea si nici macar sa graiasca cu Iisus Hristos, Care este de fata, ci, intorcandu-se catre multimea credinciosilor sai, ca un viclean, isi intinde catre ei cuvantul, zicand: sase zile ale saptamanii sunt randuite de Lege epntru savarsirea oricarei lcurari, deci cand va imbolnaviti, in aceste sase zile veniti la doctori ca sa va vindecati de bolile voastre, dar nu sambata, care este zi de praznic si de nelucrare.

"Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?" (Luca 13,15-16)

Domnul, prin raspunsul Sau, a mustrat fatarnicia mai-marelui sinagogii. Fatarnicie, a zis Iisus, fiecare dintre voi, iudeii, isi dezleaga sambata de la iesle dobitocul, boul sau asinul si, ducandu-l la apa, il adapa, pentru ca Legea nu opreste aceasta. Tu osandesti ca si cum ar fi o faradelege, dezlegarea acestei femei din legatura cea indelungata a satanei, cu boala grea de optsprezece ani, cu toate ca ea este o faptura cuvantatoare si fiica lui Avraam, si poruncesti si inveti multimea ca sa nu-si vindece neputintele in ziua sambetei? A numit-o pe ea fiica lui Avraam, ca sa arate ca era credincioasa si tematoare de Dumnezeu si ca numai lui Dumnezeu ii slujea. pentru aceasta, cu atotstiinta Sa dumnezeiasca, o si gasise vrednica pentru dezlegarea ei din legatura satanei.

"Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul" (Luca 13,17)

Neputand grai nimic impotriva unor asemenea dumnezeiesti cuvinte, cei potrivnici s-au rusinat si au tacut, iar toata multimea poporului, care era lipsita de invidie, nu mai lua in seama cuvintele mai-marelui sinagogii, ci se bucura de minunile cele slavite si luminate, savarsite de Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine toata cinstea si slava in vecii vecilor. Amin!

Cazania Duminicii a XXIII-a dupa Pogorarea Sfantului Duh

Frati crestini,

Câte s-au scris mai înainte, zice Sfântul Apostol Pavel, s-au scris spre a noastră învățătură, să nu trecem, dar cu vederea nici cererea celui izbăvit de demoni, pe care am auzit-o la sfârșitul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi, și nici răspunsul lui Iisus Hristos, căci în ele se cuprind cu adevărat învățături mântuitoare de suflet. Cel căruia i s-a făcut bine este dator să se arate mulțumitor făcătorului său de bine, străduindu-se să răsplătească binefacerea. Omul din care au ieșit demonii Îl ruga pe Iisus, ca să-l lase lângă El. Dorința lui era sa rămână cu Binefăcătorul său, ca să-i răsplătească binefacerea, slujindu-l. Dar, pentru că Binefăcătorul său i-a zis să se intoarcă acasă, el a găsit altă cale prin care și-a arătat recunoștința și mulțumirea sufletului său, propovăduind prin toată cetatea binefacerea, cu toate întâmplările ei. Binefăcătorul este dator să nu ceară răsplată de la cel căruia i-a făcut bine, așa cum a făcut Domnul Iisus Hristos cu cel vindecat, zicându-i: "Intoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu" (Luca 8, 39). "Nu cer de la tine răsplată; întoarce-te la casa ta și, socotind că nu Eu ți-am făcut binele, ci Dumnezeu; spune dar tuturor despre binefacerea lui Dumnezeu".

Fiindcă în alt loc am arătat cât de mult greșesc binefăcătorii când cer răsplată de la cei cărora le-au făcut bine, astăzi vom arăta cât de mult greșesc cei cărora li s-a făcut bine, dacă sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor.

Frați creștini, în trei feluri se arată oamenii nerecunoscători față de binefăcătorii lor: sau neglijează, sau uită binefacerea, neaducând niciun cuvânt de mulțumire binefăcătorilor lor, sau răsplătesc cu rele binefacerile primite. Aceștia din urmă sunt mai răi decât toți ceilalți. Fiecare nerecunoscător greșește împotriva firii, împotriva dreptei judecăți, împotriva simțurilor sale și împotriva legii dumnezeiești. Greșește împotriva firii care este plină de recunoștință. Dobitoacele necuvântătoare cunosc pe cei care le hrănesc, ascultă glasul lor, se supun și îi apără sau îi ajută pe cât pot. De aceea, Dumnezeu, luând pildă firea, mustra nerecunoștința iudeilor, zicând: "Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe" (Isaia, 1,3). Nerecunoscătorul greșește împotriva dreptei judecăți, pentru că mintea silește pe fiecare să-și arate mulțumirea față de binefăcătorul său, îndemnându-l să mulțumească celui care i-a făcut bine, să ajute pe cel care l-a ajutat și să miluiască pe cel care l-a miluit. Voința nemulțumitorului se ridică însă împotriva dreptei judecăți a minții și o biruiește. cel nerecunoscător aude li vede că oamenii nerecunoscători sunt urâți de ceilalți oameni, care îi ocolesc și le întorc spatele. Nerecunoscătorul simte că nerecunoștința îi aduce rău, ridicându-se împotriva simțurilor sale, dar alege, din păcate, nerecunoștința, în locul recunoștinței. Acestora li se potrivește cuvântul Domnului, care zice: "A orbit ochii lor și a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima li ca nu cumva să se întoarcă, și Eu să-i vindec" (Ioan 12, 40 cf. Isaia 6, 9-10). Dacă vom deschide Sfânta Evanghelie, vom vedea că nerecunoscătorii se împotrivesc și legilor lui Dumnezeu, care zic: "Iubiți pe vrăjmașii voștri", căci nerecunoscătorii nu-și arată dragostea nici către prieteni; "Binecuvântați pe cei ce vă blestemă pe voi", căci nerecunoscătorul nu binecuvântează nici pe cei care-l binecuvântează; "Faceți bine celor ce vă urăsc pe voi", căci nerecunoscătorul nu face bine nici celor care-l iubesc pe el; "Rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri" (Luca 6, 27-28), căci nerecunoscătorul nu se roagă nici pentru cei care-i fac bine și-l apără. Și, mai grăiește Sfânta Evanghelie: "Păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei" și fac bine celor care le fac lor bine (Luca 6, 32-33); dar nerecunoscătorul întrece răutatea păcătoșilor, pentru că nu iubește nici pe cei care-l iubesc și nu face bine nici celor care-i fac lui bine.

Noi însă, frați creștini, nu suntem nerecunoscători numai oamenilor care ne fac nouă bine, ci suntem nerecunoscători și lui Dumnezeu, Care revarsă asupra noastră neîncetat multe și mari binefaceri. Dar, oare, Dumnezeu dorește recunoștința celor care s-au împărtășit din binefacerile primite de la El și se mânie asupra celor lipsiți de recunoștință? Dumnezeu ne-a arătat prin David, prorocul Său, că nu are trebuință de bunătățile și mulțumirile noastre, zicând: "Bunătățile mele nu-ți trebuie" (Psalmi 15, 2), nici de mulțumirea noastră cea prin fapte, nici de cea prin cuvânt, Tu nu ai trebuință. Cum însă recunoștința este dovada bunăvoinței noastre și a inimii noastre bune, iar nerecunoștința arată cugetele noastre rele, pentru aceasta Dumnezeu cere recunoștința noastră și prin fapte, și prin cuvinte, și se mânie când îi răsplătim cu rele binefacerile primite de la El.

Aceste lucru l-am văzut în istorisirea evanghelică despre cei zece leproși. Aceștia, mergând la preoți, după porunca Domnului nostre Iisus Hristos, pe cale s-au curățit toți. Dintre aceștia, unul, fiind samarinean de neam, văzând că s-a curățit, s-a întors și cu glas mare slăvea pe Dumnezeu. Ajungând înaintea lui Iisos, s-a aruncat cu fața la pământ, lângă picioarele Binefăcătorului său și I-a adus mulțumirea care I se cuvenea. Ceilalți nouă, vindecându-se, s-au dus și, uitând binefacerea, n-au venit sp aducă mulțumire lui Iisus, Care le-a făcut lor atât de mult bine. De aceea nerecunoștința celor nouă leproși, vindecați, a mustrat-o Iisus, zicând: "Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?" (Luca 17, 17-18). Samarineanului recunoscător i-a făcut Iissu o altă binefacere, cu mult mai rpesus de cea dintâi, zicându-i: "Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit!" (Luca 17, 19), adică pentru recunoștința lui, i-a dat mântuirea cea veșnică. Cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Cere din partea noastră recunoștință pentru binefacerile Sale, nu pentru a lua ceva, ci pentru a ne face altă binefacere, cu mult mai mare decât cea dintâi, ca și samarineanului recunoscător.

Sunt unii dintre noi care își închipuie că ei nu sunt nerecunoscători față de Dumnezeu, și că nu fac niciun rău pentru binele primit. Însă eu cred că mulți dintre noi, ca să nu zic toți, suntem nerecunoscători față de Dumnezeu, într-un fel sau altul.

Unii zic cp slăvesc pe Dumnezeu prin rugăciune în fiecare zi. Dar, oare, se roagă în fiecare zi? Câți dintre ei nu se lenevesc neglijând rugăciunea? Câți se roagă numai din obișnuință și câți rostesc numai cu limba rugăciunile lor, iar cu gândul sunt în altă parte? În felul acesta, nu se aduc mulțumiri cuviincioase lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale față de noi.

Dar ce să mai zicem despre faptele noastre? Sunt, oare, faptele noastre lumina aceea prin care se slăvește Dumnezeu, după cum ne-a poruncit El, zicând: "Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cerur" (Matei, 5-16)? Care sunt faptele noastre, prin care arătăm că păzim poruncile lui Dumnezeu, când între noi sunt atâtea vicleșuguri, năpăstuiri, minciuni, furturi și nedreptăți? Unul râvnește la bunul altuia, altcineva strică casa vecinului, altul urăște și bârfește pe fratele său; copiii vorbesc de rău pe părinți și părinții ceartă pe copii. Nu ni se potrivesc, oare, și nouă cuvintele prorocului și împăratului David, care zice: "Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a împletit vicleșug. Șezând împotriva fratelui tău cleveteai și împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală" (Psalmii, 49, 20-21)? Acestea sunt faptele noastre cele luminoase prin care mulțumim și slăvim pe Dumnezeu?

Dar noi nu facem numai acestea, ci răsplătim lui Dumenzeu cu tot felul de rele pentru binefacerile Lui. Unuia i-a dat Dumnezeu avuție, dar el, ca și bogatul din Evanghelie, cheltuiețte avuția în desfrânări, beții și jocuri. Pe altul l-a înălțat Dumenzeu în vreun post înalt, dar el se mândrește ca Nabucodonosor și asuprește pe ceilalți. Altuia i-a dat frumusețe și podoabă, dar el nu se păzește curat ca Iosif cel cu bun chip, ci se preface în unealtă de smintealp și cu frumusețea lui doboară pe mulți în adâncul iadului. Altuia i-a dat darul înțelepciunii, dar el nu înțelepțește pe ceilalți, ca înțeleptul Solomon, ci urmărește numai interesele sale proprii, nesocotind mântuirea semenilor lui. Altuia i-a dat meșteșug desăvârșit, dar el nu lucrează lucrările sale fără vicleșug și desăvârșire, ci se face viclean și înșelător în lucrările lui. Cercetând, cum fiecare folosește darul și binefacerea lui Dumnezeu, veedem că foarte rari sunt aceia care slăvesc pe DUmnezeu prin darul ce li s-a dat lor. Vedem că cei mai mulți folosesc darul binefacerii lui Dumnezeu ca un mijloc prin care batjocoresc legile lui Dumnezeu, săvârșind păcate, prin care răsplătesc cu cele rele binefacerile lui Dumnezeu.