Talcuirea Evangheliei Duminicii a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Frati crestini,

Cand fariseii si carturarii au vazut ca Domnul Hristos primeste pe vamesi si pe pacatosi si mananca si sta impreuna cu ei, carteau asupra Lui, zicand: "Acesta primeste la Sine pe pacatosi si mananca cu ei" (Luca 15,2). Atunci Domnul, deschizand vistieria invataturilor Lui, celor in pilde, a raspuns impotriva cartirii lor nedrepte. Le-a vorbit despre veselia pastorului, care si-a gasti oaia sa cea ratacita si despre bucuria femeii, care si-a gasit drahma ei pierduta, aratand ca si cerul si ingerii se bucura de pocainta celui pacatos. Ca sa-i faca pe farisei si pe toti ceilalti vamesi si pacatosi, care stateau in preajma Lui si-L ascultau, sa inteleaga cat de necesara este in viata fiecarui om pocainta si cat de mare este bucuria lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste,

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui sau: Tata, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a impărțit averea" (Luca 15, 11-12).

In multe locuri ale Sfintelor Scripturi, Dumnezeu se numeste pe Sine om, ca sa arate iubirea Sa de oameni, iar pe oameni ii numeste fii ai Sai, atat pe cei drepti, cat si pe cei pacatosi. Deci, omul care avea doi feciori este Insusi Iubitorul de oameni Dumnezeu; iar cei doi feciori ai Lui sunt dreptii si pacatosii. Mai tanar il numeste pe cel pacatos, pentru ca pacatul este mai nou decat dreptateal omul intai a fost drept si bun, apoi, prin sfatul diavolului, s-a facut viclean si pacatos. De aceea, este mai veche bunatatea si mai noua este rautatea. Pentru ca lucrurile pacatului sunt copilaresti si nebunesti, iar faptele dreptatii sunt batranesti si intelepte, de aceea fiul cel mai mare infatiseaza pe cei drepti, iar cel mai tanar pe cei pacatosi. Dar, oare, care este partea de avutie pe care a cerut-o fiul cel mai tanar de la tatal sau? Fiindca, mai departe, in pilda, se spune ca fiul mai tanar a risipit averea sa, vietuind in dezmierdari, se intelege ca partea de avutie ce i se cuvenea au fost banii, slava, bunatatile cele firesti, sanatatea, intelepciunea si aplecarea spre lucrul cel bun. Fiul cel risipitor a cerut partea din aceste bunatati de la tatal sau, si a luat-o, pentru ca Dumnezeu, in bunatatea Sa nemarginita, da bunatatile Sale deopotriva si celor drepti ca si celor pacatosi, rasare soarele Lui si peste cei rai si peste cei buni, si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti (Matei 5,45). Dar ce a facut fiul cel mai tanar, dupa ce a luat de la tatal sau partea de avere ce i se cuvenea? Sfanta Evanghelie ne spune:

"Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări" (Luca 15,13).

Nu dupa multe zile, fiul cel mai tanar a hotarat sa se desparta de tatal sau, adica de Dumnezeu. Adunand toate si luand cu sine toate bunatatile cu care l-a imbogatit Dumnezeu, s-a dus intr-o tara departata, adica s-a departat de Dumnezeu, nu a mai ascultat de cuvantul Lui, nu a mai purtat grija de rugaciune, nu s-a apropiat de pocainta si de marturisire, ci a stat departe de Sfintele Taine. In acea tara, adica in departarea de Dumnezeu, a risipit toata averea sa, adica banii si bunurile, sanatatea si puterile trupesti, dreapta judecata si intelepciunea, in ospete si in betii, in destrabalari si in viata desfranata.

"Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă." (Luca 15,14).

Dupa ce fiul cel tanar a cheltuit in pacate toata averea sa cea sufleteasca si trupeasca, a urmat o foamete foarte mare, adica pierderea harului dumnezeiesc si a sufletului sau. Iar fiul risipitor, care nu s-a temut si nici n-a cautat pe Dumnezeu, ci a fugit si s-a departat de El, a inceput sa duca tot felul de lipsuri.

"Și, ducându-se, s-a alipit de el unul din locuitorii acelei tari si acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-si sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea" (Luca 15, 15-16). 

Cine sunt locuitorii tarii aceleia si care sunt mosiile lor? Locuitorii sunt diavolii, care sunt departe de harul lui Dumenzeu, precum sunt si cei care fac voia lor, adica pacatosii; iar mosiile sunt locasurile diavolilor. Deci, fiul risipitor, sporind si crescand in faptele pacatului, s-a alipit, adica si-a daruit voia sa unuia din diavoli, care l-a trimis in locurile cu noroiul pacatelor celor trupesti. Hrana porcilor erau roscovele, caci precum roscovele intai indulcesc gura, apoi o umplu cu asprime si materie lemnoasa, tot asa si pacatul indulceste putin, apoi umple sufletul pacatosului de mahnire si de scarba. Cu toate ca se facuse rob al diavolului, care l-a facut porcar, el era mereu infometat de dulceata pacatului si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i da, adica nimeni nu-l mai satura.

"Dar venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!" (Luca 15,17).

Fiul ce tanar isi avea toata mintea sa risipita in placerile trupului sau si nu-si mai simtea starea sa, nici cea trupeasca, nici cea sufleteasca. Dar cand si-a venit in sine, adica si-a adunat mintea sa de la toate grijile trupesti, atunci si-a adus aminte de indestularea din casa parintelui sau si a cunoscut starea decazuta a sufletului si a trupului sau, zicand: "Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!". Sunt indestulati argatii de paine, adica de darurile lui DUmnezeu, pentru ca in toate zilele aud cuvantul lui DUmnezeu si cu painea cea cereasca se cumineca si din harurile cele dumnezeiesti se impartasesc. Deci, cand fiul cel risipitor s-a gandit la starea lui cea dintai, cat si la cea in care se gasea atunci, a strigat: Cati credinciosi ai lui Dumnezeu, Parintele meu, dobandesc cu prisosinta darurile Lui cele dumnezeiesti, iar eu, desi am fost mai inainte fiul Lui si dobandeam bunatatile cele pamantesti, acum fiind lipsit de toate acestea, pier si ma prapadesc.

"Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi" (Luca 15,18-19).

Scula-ma-voi din caderea in pacat si ma voi duce la tatal meu si voi grai acestea catre el: "Tata am gresit la cer si inaintea ta", adica am gresit fata de cer, pentru ca am ales si am cinstit mai mult placerea cea vremelnica a trupului meu, decat desfatarea cea vesnica a bunatatilor celor ceresti. Am gresit si inaintea lui Dumenzeu, care este in tot locul, nesocotind legile Lui cele dumnezeiesti, despartindu-ma de ele. In smerenia pocaintei lui, nu numai ca striga: "Am gresit!", nu numai ca stie ca nu mai este vrednic de darul mostenirii ca fiu, ci se socoteste pe sine nevrednic si de cinstea numelui fiilor lui Dumnezeu, zicand: "Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau" si se roaga sa-l randuiasca in ceata argatilor, zicand: "Fa-ma ca pe unul din argatii tai!".

"Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău" (Luca 15, 20-21).

Intoarcerea fiului risipitor catre tatal sau cu cuvintele "Am gresit la cer si inaintea ta", si graba cu care l-a intampinat parintele sau, caderea pe grumaji, imbratisarea  si sarutarile, inseamna ca fata de pacatosul care se pocaieste cu adevarat, Iubitorul de oameni, Dumnezeu, cunoscand starea pocaintei lui adevarate si hotararea intoarcerii lui de la pacat, se milostiveste si se impaca cu el si-l primeste ca pe un iubit prieten si fiul al Sau. Sa auzim acum si celelalte lucrari ale milostivirii lui Dumnezeu, pe care le-a aratat celui care s-a pocait cu adevarat.

"Iar tatăl său a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și da-ți inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiul al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească" (Luca 15,22-24).

Slugile lui Dumnezeu sunt sfintii ingeri, care sunt trimisi spre slujba voilor lui Dumnezeu catre toti cei ce vor sa se mantuiasca, si preotii, care sunt slujitorii Sfintelor Taine. Haina cea mai buna este imbracamintea mostenirii de fiu, adica, fericita stare a sufletului omului dinainte de pacat. Haina cea mai buna este curatenia si sfintenia, pe care o primeste omul dupa pocainta si dupa iertarea pacatelor. Inelul este harul Sfantului Duh, prin care sufletul se uneste cu Iisus Hristos, Mirele si Mantuitorul sau. Incaltamintea este puterea cu care trebuie sa alerge pe calea faptelor bune si sa calce peste diavolii cei vrajmasi, iar "vitelul cel ingrasat" infatiseaza in aceasta parabola pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu care noi ne impartasim la sfintele altare ale bisericilor noastre. Dumnezeu, Cel care are nemarginita milostivire, le da pe acestea pacatosilor celor care cu adevarat se pocaiesc si se intorc catre Dansul din tot sufletul si din toata inima lor. Pentru aceasta se bucura toti sfintii ingeri si dreptii cei din cer, dupa cuvantul, care zice: "In cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste" (Luca 15,7). Pricina acestei ceresti bucurii este intoarcerea pacatosului. Moartea si pierderea sufletului sunt calcarea poruncilor lui Dumnezeu: "Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2,17), a spus Dumnezeu lui Adam. Mort avea sufletul sau fiul cel risipitor si nemiscat spre lucrarea faptelor bune, dar harul lui Dumnezeu l-a inviat prin pocainta si i-a dat putere spre savarsirea faptelor bune. Pierdut era fiul cel risipitor, adica departat de calea faptelor bune si ratacit in noroiul pacatului, dar harul lui Dumnezeu, gasindu-l acolo, l-a luat si l-a asezat impreuna cu dreptii.

Prin aceste cuvinte, Dumnezeu ne-a aratat milostivirea Sa nemarginita fata de pacatosi. Cand Dumnezeu va vedea la un pacatos dorinta adevarata de pocainta, atunci il va cuprinde mai intai cu milostivirea Sa, dandu-i indrazneala spre implinirea hotararii de intoarcere, ca si tanarului risipitor, pe care, pe cand era inca departe, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila. De intoarcerea unui pacatos se bucura toate puterile ceresti si duhurile tuturor sfintilor celor din ceruri, dimpreuna cu Tatal ceresc, dupa cum s-a bucurat tatal feciorului risipitor din pilda spusa de Mantuitorul Hristos, "si au inceput sa se veseleasca", precum ne spune Sfanta Evanghelie de astazi.

"Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind îl ruga" (Luca 15, 25-28).

Fiul cel mare, care inseamna ceata celor drepti, in pilda graita de Domnul, se manie pentru mantuirea fratelui sau mai tanar, adica a pacatosului. Au doara dreptii se manie si nu primesc sa intre in bucuria Domnului lor, pentru mantuirea pacatosului? Aceasta pare de neinteles. Daca vom tine insa seama ca Domnul nu vorbeste, aici, despre dreptii cei din cer, ci despre dreptii care vietuiesc inca pe pamant, se dezleaga orice nedumerire. Lucrul acesta il arata si cuvintele pildei, care spun ca fiul cel mai mare era la camp, iar campul nu inseamna cerul, ci lumea, cum Insusi Domnul a talcuit aceasta, zicand: "Tarina este lumea" (Matei 13,38). Asadar, cel din tarina campului, adica dreptii cei din lume, fiind inca nedesavarsiti si neajungand la nepatimirea dreptilor celor din cer, se tulbura si se manie, vazand mila lui Dumnezeu catre pacatosi si punerea lor in randul dreptilor. In afara de aceasta, fiindca Domnul a grait aceasta pilda pentru sfatuirea si mustrarea carturarilor si fariseilor care carteau pentru ca-L vedeau pe El primind pe pacatosi si mancand impreuna cu vamesii, este limpede ca fiul cel mare infatiseaza chiar pe carturarii si fariseii care se socoteau inaintea oamenilor ca sunt drepti. Acestia, intr-adevar, se maniau si carteau vazand iubirea de oameni a Domnului Iisus catre pacatosi. De aceea ii si mustra pe ei Iisus, zicand: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti Imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati; (Matei 23,13). Si ei se maniau, iar Hristos in tot chipul ii mustra pe ei, vrand sa potoleasca mania si nesocotinta lor. Dar sa ascultam acum si felul in care acestia isi indreptatesc mania lor, caci acesta seamana foarte mult cu felul in care fiul cel mai mare, din pilda spusa de Domnul, a cautat sa-si indreptateasca mania, inaintea parintelui sau.

"Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat" (Luca 15,29-30).

Doua sunt imputarile aduse lui Dumnezeu: cea dintai, slujba si ascultarea lor de multi ani, care au ramas nerasplatite; iar a doua este calcarea poruncilor Legii si nesupunerea celui pacatos, care a luat ca rasplata vitelul ingrasat. Imputarile nu sunt ale celor drepti, ci ale carturarilor si ale fariseilor, care se socoteau ca sunt drepti, dar nu erau, pentru ca cine este dreptul acela care se lauda ca a slujit atatia ani lui DUmnezeu si care osandeste pe pacatosi? Sau care drept adevarat ramane lipsit de impartasirea vitelului ingrasat, adica de Trupul si Sangele Facatorului de viata, Iisus Hristos? Carturarii si fariseii, fiind fatarnici, se laudau cu faptele lor si urmau pe cei pacatosi. Ei erau lipsiti, nu numai de darurile cele mari ale lui Dumnezeu, ci si de cele mai mici, care sunt aratate aici prin ied. Ca sa arate ca fariseii si carturarii erau lipsiti si goi de orice har al lui Dumnezeu, Domnul a pus in gura lor aceste cuvinte ale pildei: "Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied". Dar sa vedem acum si mustrarea prin care parintele cel bun potoleste mania fiului sau celui mai mare, impotriva celui mai mic, si-l auta sa inteleaga adancul dragostei sale parintesti.

"Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat" (Luca 15,31-32).

Cuvintele acestea se adresau totodata si fariseilor si carturarilor celor fatarnici, care se socoteau sfinti si drepti. Caci, raspunzand imputarilor lor, prin cuvintele parintelui din pilda pe care ati auzit-o, intocmai ca un parinte iubitor de fiu, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ii sfatuieste, cu aceeasi blandete, zicand: Fiule, de esti drept, totdeauna esti cu Mine si toate cate am Eu ale tale sunt, pentru ca tu esti fiul Meu si mostenitorul Imparatiei Mele. Se cuvenea insa, nu numai Mie, ci si tie, bucurie si veselie, pentru aflarea si invierea fratelui tau, adica intoarcerea la credinta a vamesilor si pacatosilor, cu care Domnul Hristos statea la masa si manca. Amin!

Talcuirea Evangheliei Duminicii a XXVII-a dupa Pogorarea Sfantului Duh

Frati crestini,

In multe locuri din Sfintele Scripturi vedem ca satana loveste pe om cu felurite boli. Aceasta ne-o arata suferintele dreptului Iov, pe care diavolul l-a lovit cu rani de la cap pana la picioare. Ne-o arata sufocarea lui Saul de duhul cel viclean pe care o potolea David, cantand din alauta. Ne-o arata surzenia omului vindecat de Iisus Hristos. Ne-o arata, in fine, si istorisirea Evangheliei de astazi, din care vedem ca femeia cea garbova, fusese elgata de satana optsprezece ani. Cum a fost vindecata aceasta femeie si convorbirea ep care a avut-o, cu prilejul acesta Domnul Iisus cu mai marele sinagogii, ne-o aminteste Sfanta Evanghelie ce s-a citit astazi, spunandu-ne ca,

"În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta" (Luca 13,10)

In fiecare saptamana, iudeii se adunau sambata in sinagogile lor, unde citeau dumnezeiasca Scriptura, pe care o talcuiau inteleptii si invatatorii lor. Deci, intr-una dintre sinagogi, venind Domnul Iisus Hristos intr-o sambata, invata, talcuind cuvintele dumnezeiestii Scripturi si aratand taina Intruparii Sale, cum a facut, bunaoara, atunci cand a intrat in sinagoga din Nazaret, unde I s-a dat cartea prorocului Isaia (Luca 4,17). Pe cand invata,

"Iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum" (Luca 13,11).

Femeia neputincioasa era de neam evreiesc si, ca o credincioasa, venise si ea sambata la sinagoga, ca sa asculte citirea si talcuirea dumnezeiestii Scripturi. Evanghlistul n-a zis despre dansa ca era bolnava sau ca era neputincioasa, ci ca avea un duh de slabiciune, ca sa arate ca un duh necurat, adica satana, o chinuia pe ea cu aceasta slabiciune, de optsprezece ani. Iar slabiciunea ei o facea garbova, adica o aplecase cu capul in jos, atat de tare, incat nu putea nicidecum sa-si ridice capul in sus si sa vada cerul. Era chipul omului intepenit prin lucrarea diavolului, care cauta totdeauna la lucrurile cele desarte si niciodata nu-si poate ridica ochii la cer si nici nu poate gandi la Dumnezeu, la judecata sau la viata ce va sa fie.

"Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu" (Luca 13,12-13)

Nici femeia bolnava, nici altcineva nu s-a rugat si nici n-a mijlocit pentru vindecarea ei, ci Mantuitorul singur, vazand-o suferind, I s-a facut mila de ea si, chemand-o, a vindecat-o de neputinta ei, dandu-ne pilda, ca si noi, cand vedem pe cei ce au trebuinta de ajutorul nostru, sa nu asteptam mijlociri si rugaminti, ci, de buna voie milostivindu-ne, sa-i ajutam si sa le facem bine. Si, fiindca neputinta femeii nu era o neputinta fireasca, ca lepra, idropica, orbirea, surzenia si alte neputinte cate a vindecat Domnul Iisus, ci era legatura a satanei, pentru aceasta El a zis: "Esti dezlegata de neputinta ta", adica de legatura satanei. Zicand acestea, a pus asupra ei prea curatele Sale maini, ca sa arate prin aceasta puterea cuvantului Sau si harul cel facator de minuni al dumnezeiestilor Sale maini. Iar femeia, eliberata indata de legatura satanei si indreptata, a inceput sa preamareasca pe Dumnezeu, Binefacatorul si Stapanul ei.

"Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile să vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei!" (Luca 13,14).

Invidia, nu ravna sa pentru Lege, il intarata pe mai-marele sinagogii spre manie, pentru ca Legea lui Dumnezeu a randuit oprirea mainilor de la orice lucrare sambata, dar nu si oprirea de la o vindecare, prin Cuvantul cel facator de minuni. Mai-marele sinagogii insa, ca un fatarnic, isi acopera invidia prin ravna si se arata pe sine foarte ravnitor. Cu buzele apara Legea lui Dumnezeu, care porunceste incetarea oricarei lucrari in ziua sambetei, iar cu inima si cu mintea osandeste minunea si pe Facatorul minunii. Pe dinafara se arata ravnitor si drept, iar pe dinauntru este plin de invidie si de nedreptate. Totodata, el este cuprins de frica si de viclesug. Nu indrazneste sa osandeasca pe fata minunea si nici macar sa graiasca cu Iisus Hristos, Care este de fata, ci, intorcandu-se catre multimea credinciosilor sai, ca un viclean, isi intinde catre ei cuvantul, zicand: sase zile ale saptamanii sunt randuite de Lege epntru savarsirea oricarei lcurari, deci cand va imbolnaviti, in aceste sase zile veniti la doctori ca sa va vindecati de bolile voastre, dar nu sambata, care este zi de praznic si de nelucrare.

"Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?" (Luca 13,15-16)

Domnul, prin raspunsul Sau, a mustrat fatarnicia mai-marelui sinagogii. Fatarnicie, a zis Iisus, fiecare dintre voi, iudeii, isi dezleaga sambata de la iesle dobitocul, boul sau asinul si, ducandu-l la apa, il adapa, pentru ca Legea nu opreste aceasta. Tu osandesti ca si cum ar fi o faradelege, dezlegarea acestei femei din legatura cea indelungata a satanei, cu boala grea de optsprezece ani, cu toate ca ea este o faptura cuvantatoare si fiica lui Avraam, si poruncesti si inveti multimea ca sa nu-si vindece neputintele in ziua sambetei? A numit-o pe ea fiica lui Avraam, ca sa arate ca era credincioasa si tematoare de Dumnezeu si ca numai lui Dumnezeu ii slujea. pentru aceasta, cu atotstiinta Sa dumnezeiasca, o si gasise vrednica pentru dezlegarea ei din legatura satanei.

"Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul" (Luca 13,17)

Neputand grai nimic impotriva unor asemenea dumnezeiesti cuvinte, cei potrivnici s-au rusinat si au tacut, iar toata multimea poporului, care era lipsita de invidie, nu mai lua in seama cuvintele mai-marelui sinagogii, ci se bucura de minunile cele slavite si luminate, savarsite de Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine toata cinstea si slava in vecii vecilor. Amin!

Cazania Duminicii a XXIII-a dupa Pogorarea Sfantului Duh

Frati crestini,

Câte s-au scris mai înainte, zice Sfântul Apostol Pavel, s-au scris spre a noastră învățătură, să nu trecem, dar cu vederea nici cererea celui izbăvit de demoni, pe care am auzit-o la sfârșitul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi, și nici răspunsul lui Iisus Hristos, căci în ele se cuprind cu adevărat învățături mântuitoare de suflet. Cel căruia i s-a făcut bine este dator să se arate mulțumitor făcătorului său de bine, străduindu-se să răsplătească binefacerea. Omul din care au ieșit demonii Îl ruga pe Iisus, ca să-l lase lângă El. Dorința lui era sa rămână cu Binefăcătorul său, ca să-i răsplătească binefacerea, slujindu-l. Dar, pentru că Binefăcătorul său i-a zis să se intoarcă acasă, el a găsit altă cale prin care și-a arătat recunoștința și mulțumirea sufletului său, propovăduind prin toată cetatea binefacerea, cu toate întâmplările ei. Binefăcătorul este dator să nu ceară răsplată de la cel căruia i-a făcut bine, așa cum a făcut Domnul Iisus Hristos cu cel vindecat, zicându-i: "Intoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu" (Luca 8, 39). "Nu cer de la tine răsplată; întoarce-te la casa ta și, socotind că nu Eu ți-am făcut binele, ci Dumnezeu; spune dar tuturor despre binefacerea lui Dumnezeu".

Fiindcă în alt loc am arătat cât de mult greșesc binefăcătorii când cer răsplată de la cei cărora le-au făcut bine, astăzi vom arăta cât de mult greșesc cei cărora li s-a făcut bine, dacă sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor.

Frați creștini, în trei feluri se arată oamenii nerecunoscători față de binefăcătorii lor: sau neglijează, sau uită binefacerea, neaducând niciun cuvânt de mulțumire binefăcătorilor lor, sau răsplătesc cu rele binefacerile primite. Aceștia din urmă sunt mai răi decât toți ceilalți. Fiecare nerecunoscător greșește împotriva firii, împotriva dreptei judecăți, împotriva simțurilor sale și împotriva legii dumnezeiești. Greșește împotriva firii care este plină de recunoștință. Dobitoacele necuvântătoare cunosc pe cei care le hrănesc, ascultă glasul lor, se supun și îi apără sau îi ajută pe cât pot. De aceea, Dumnezeu, luând pildă firea, mustra nerecunoștința iudeilor, zicând: "Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe" (Isaia, 1,3). Nerecunoscătorul greșește împotriva dreptei judecăți, pentru că mintea silește pe fiecare să-și arate mulțumirea față de binefăcătorul său, îndemnându-l să mulțumească celui care i-a făcut bine, să ajute pe cel care l-a ajutat și să miluiască pe cel care l-a miluit. Voința nemulțumitorului se ridică însă împotriva dreptei judecăți a minții și o biruiește. cel nerecunoscător aude li vede că oamenii nerecunoscători sunt urâți de ceilalți oameni, care îi ocolesc și le întorc spatele. Nerecunoscătorul simte că nerecunoștința îi aduce rău, ridicându-se împotriva simțurilor sale, dar alege, din păcate, nerecunoștința, în locul recunoștinței. Acestora li se potrivește cuvântul Domnului, care zice: "A orbit ochii lor și a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima li ca nu cumva să se întoarcă, și Eu să-i vindec" (Ioan 12, 40 cf. Isaia 6, 9-10). Dacă vom deschide Sfânta Evanghelie, vom vedea că nerecunoscătorii se împotrivesc și legilor lui Dumnezeu, care zic: "Iubiți pe vrăjmașii voștri", căci nerecunoscătorii nu-și arată dragostea nici către prieteni; "Binecuvântați pe cei ce vă blestemă pe voi", căci nerecunoscătorul nu binecuvântează nici pe cei care-l binecuvântează; "Faceți bine celor ce vă urăsc pe voi", căci nerecunoscătorul nu face bine nici celor care-l iubesc pe el; "Rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri" (Luca 6, 27-28), căci nerecunoscătorul nu se roagă nici pentru cei care-i fac bine și-l apără. Și, mai grăiește Sfânta Evanghelie: "Păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei" și fac bine celor care le fac lor bine (Luca 6, 32-33); dar nerecunoscătorul întrece răutatea păcătoșilor, pentru că nu iubește nici pe cei care-l iubesc și nu face bine nici celor care-i fac lui bine.

Noi însă, frați creștini, nu suntem nerecunoscători numai oamenilor care ne fac nouă bine, ci suntem nerecunoscători și lui Dumnezeu, Care revarsă asupra noastră neîncetat multe și mari binefaceri. Dar, oare, Dumnezeu dorește recunoștința celor care s-au împărtășit din binefacerile primite de la El și se mânie asupra celor lipsiți de recunoștință? Dumnezeu ne-a arătat prin David, prorocul Său, că nu are trebuință de bunătățile și mulțumirile noastre, zicând: "Bunătățile mele nu-ți trebuie" (Psalmi 15, 2), nici de mulțumirea noastră cea prin fapte, nici de cea prin cuvânt, Tu nu ai trebuință. Cum însă recunoștința este dovada bunăvoinței noastre și a inimii noastre bune, iar nerecunoștința arată cugetele noastre rele, pentru aceasta Dumnezeu cere recunoștința noastră și prin fapte, și prin cuvinte, și se mânie când îi răsplătim cu rele binefacerile primite de la El.

Aceste lucru l-am văzut în istorisirea evanghelică despre cei zece leproși. Aceștia, mergând la preoți, după porunca Domnului nostre Iisus Hristos, pe cale s-au curățit toți. Dintre aceștia, unul, fiind samarinean de neam, văzând că s-a curățit, s-a întors și cu glas mare slăvea pe Dumnezeu. Ajungând înaintea lui Iisos, s-a aruncat cu fața la pământ, lângă picioarele Binefăcătorului său și I-a adus mulțumirea care I se cuvenea. Ceilalți nouă, vindecându-se, s-au dus și, uitând binefacerea, n-au venit sp aducă mulțumire lui Iisus, Care le-a făcut lor atât de mult bine. De aceea nerecunoștința celor nouă leproși, vindecați, a mustrat-o Iisus, zicând: "Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?" (Luca 17, 17-18). Samarineanului recunoscător i-a făcut Iissu o altă binefacere, cu mult mai rpesus de cea dintâi, zicându-i: "Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit!" (Luca 17, 19), adică pentru recunoștința lui, i-a dat mântuirea cea veșnică. Cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Cere din partea noastră recunoștință pentru binefacerile Sale, nu pentru a lua ceva, ci pentru a ne face altă binefacere, cu mult mai mare decât cea dintâi, ca și samarineanului recunoscător.

Sunt unii dintre noi care își închipuie că ei nu sunt nerecunoscători față de Dumnezeu, și că nu fac niciun rău pentru binele primit. Însă eu cred că mulți dintre noi, ca să nu zic toți, suntem nerecunoscători față de Dumnezeu, într-un fel sau altul.

Unii zic cp slăvesc pe Dumnezeu prin rugăciune în fiecare zi. Dar, oare, se roagă în fiecare zi? Câți dintre ei nu se lenevesc neglijând rugăciunea? Câți se roagă numai din obișnuință și câți rostesc numai cu limba rugăciunile lor, iar cu gândul sunt în altă parte? În felul acesta, nu se aduc mulțumiri cuviincioase lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale față de noi.

Dar ce să mai zicem despre faptele noastre? Sunt, oare, faptele noastre lumina aceea prin care se slăvește Dumnezeu, după cum ne-a poruncit El, zicând: "Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cerur" (Matei, 5-16)? Care sunt faptele noastre, prin care arătăm că păzim poruncile lui Dumnezeu, când între noi sunt atâtea vicleșuguri, năpăstuiri, minciuni, furturi și nedreptăți? Unul râvnește la bunul altuia, altcineva strică casa vecinului, altul urăște și bârfește pe fratele său; copiii vorbesc de rău pe părinți și părinții ceartă pe copii. Nu ni se potrivesc, oare, și nouă cuvintele prorocului și împăratului David, care zice: "Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a împletit vicleșug. Șezând împotriva fratelui tău cleveteai și împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală" (Psalmii, 49, 20-21)? Acestea sunt faptele noastre cele luminoase prin care mulțumim și slăvim pe Dumnezeu?

Dar noi nu facem numai acestea, ci răsplătim lui Dumenzeu cu tot felul de rele pentru binefacerile Lui. Unuia i-a dat Dumnezeu avuție, dar el, ca și bogatul din Evanghelie, cheltuiețte avuția în desfrânări, beții și jocuri. Pe altul l-a înălțat Dumenzeu în vreun post înalt, dar el se mândrește ca Nabucodonosor și asuprește pe ceilalți. Altuia i-a dat frumusețe și podoabă, dar el nu se păzește curat ca Iosif cel cu bun chip, ci se preface în unealtă de smintealp și cu frumusețea lui doboară pe mulți în adâncul iadului. Altuia i-a dat darul înțelepciunii, dar el nu înțelepțește pe ceilalți, ca înțeleptul Solomon, ci urmărește numai interesele sale proprii, nesocotind mântuirea semenilor lui. Altuia i-a dat meșteșug desăvârșit, dar el nu lucrează lucrările sale fără vicleșug și desăvârșire, ci se face viclean și înșelător în lucrările lui. Cercetând, cum fiecare folosește darul și binefacerea lui Dumnezeu, veedem că foarte rari sunt aceia care slăvesc pe DUmnezeu prin darul ce li s-a dat lor. Vedem că cei mai mulți folosesc darul binefacerii lui Dumnezeu ca un mijloc prin care batjocoresc legile lui Dumnezeu, săvârșind păcate, prin care răsplătesc cu cele rele binefacerile lui Dumnezeu.