Frati crestini,
Faptele bune, ca și pacatele, care se savarsesc cu trupul, de vreme ce cad sub simturile trupesti, fiecare om cu suurinta le aude, le vede si le simte. Insa fapta buna sau rautatea sufletului, care sunt ascunse simturilor trupesti, si care nici nu se vad, nici nu se aud, sufletul cu anevoie le ismte si mintea cu anevoie le cunoaste. Astfel, smerenia este o inclinare a sufletului, sfanta si mantuitoare. Mandria, in schimb, este o patima a sufletului, rea si pierzatoare. Dar numai cu greu cunoastem si intelegem cand cineva este smerit si cand este mandru. Iisus, cunoscatorul a toate, stiind ca oamenii sunt mult mai usor inclinati spre mandrie si ca numai putini dintre ei sunt inclinati spre smerenie, prin pilda Evangheliei de astazi, ne-a aratat semnele cele din afara si trupesti ale omului mandru si ale omului smerit, cum si vatamarea pe care o aduce mandria si folosul pe care il aduce smerenia, invatandu-ne sa fugim de mandrie si sa imbratisam smerenia. Toti oamenii avem mare trebuinta de aceasta sfanta invatatura. Pe vremea Mantuitorului, ca si astazi, erau unuii oameni care aveau despre ei incredintarea ca sunt drepti si pentru aceasta priveau de sus pe altii. Catre ei:
"Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș" (Luca 18, 10).
Pentru ce aceasta invatatura, atat de necesara pentru mantuirea omului, nu ne-a descoperit-o Domnul Iisus prin cuvinte simple de invatatura, ci printr-o parabola, adica printr-o pilda? Pentru ca pilda este o icoana a faptelor, care zugraveste faptele in culori luminoase si curate si le pune inaintea ochilor nostri mult mai lamurite decat cuvintele simple de invatatura. Cand ti se spune o pilda, atunci ti se pare nu ca auzi, ci ca vezi faptele care se povestesc printr-insa. De aceea pilda face si mai cu luare-aminte pe ascultatori, iar invatatura ei intra mult mai usor la inima omului. Vedem aceasta lamurit din pilda care s-a citit astazi. Fariseii, fiind vicleni si fatarnici, ascundeau pacatele lor si aratau poporului orice fapta buna a lor, in mod fatarnic, caic toate lucrurile lor le faceau ca sa fie vazuti de oameni. De aceea toti ii socoteau buni si drepti. Iar vamesii, fiindca adunuau dajdiile imparatesti si faceau multe nedreptati, furturi si asupriri, erau socotiti, de toti, pacatosi si nedrepti. Deci, in parabola aceasta, Domnul pune alaturi pe fariseu, care, dupa parerea comuna, infatisa pe omul cel bun si drept si pe vames, care infatisa pe omul pacatos si nedrept. Doi oameni, zice Mantuitorul, s-au suit in templu ca sa se roage. Dintre acestia unul era fariseu, adica drept; iar altul vames, adica pacatos.
"Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca si acest vameș" (Luca 18,11).
Trei sunt chipurile rugaciunii: de preamarire,prin care preamarim pe Dunezeu pentru lucrurile Lui cele mari si minunate; de multumire, prin care multumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui fata de noi; de cerere, prin care ne rugam si cerem de la Dumnezeu cele de care avem nevoie pentru mantuire. Deci rugaciunea fariseului pare sa fi fost de multumire. Dar el n-a multumit lui Dumnezeu, ci osandind pe toti ceilalti oameni, s-a laudat pe sine. N-a zis: Îti multumesc, Dumnezeul meu, ca m-ai invrednicit de harul Tau, care m-a pazit de orice pacat, ci a socotit al sau lucrul harului lui Dumnezeu, iar toata lucrarea faptelor sale bune a atribuit-o numai puterilor sale. Inaltandu-se pe sine si osandind pe toti ceilalti oameni, a zis: Eu nu sunt hrapitor, nedrept, necinstit in casnicie ca ceilalti oameni, sau ca acest vames asupritor si nedrept. Ce altceva sunt aceste cuvinte, decat dovada mandriei celei mari a sufletului fariseului, care se facea acum vadita prin laudele pe care le rostea gura lui? Domnul Iisus Hristos a zis: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5), iar dumnezeiscul Apostol Pavel a aratat ca "Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti" (Filipeni 2,13). Fariseul pe amandoua acestea le-a luat din mana lui Dumenzeu si le-a dat puterilor sale, socotindu-se chiar mai presus de firea omeneasca. El insa nu s-a multumit cu aceasta mandrie a sa. Ca sa arate ca este in toate desavarsit si mult mai presus decat ceilalti oameni, s-a laudat si cu faptele bune, zicand:
"Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială, din toate câte câștig" (Luca 18,12).
Iudeii posteau de doua ori pe saptamana, lunea si joia, caci credeau ca Moise, joi s-a urcat, iar luni s-a coborat din muntele Sinai, cand a primit Tablele Legii. De asemenea, dupa porunca Legii lui Moise, iudeii mai aveau datoria sa aduca lui Dumnezeu in fiecare an a zecea parte din roadele pamantului pe care il cultivau: "Sa osebesti zeciuiala din toate veniturile semanaturilor tae, care-ti vin din tarina ta in fiecare an.. Adu zeciuiala din painea ta, din vinul tau, din untdelemnul tau si pe intaii nascuti ai vitelor tale mari si ai vitelor tale marunte, ca sa te inveti a te teme de Domnul Dumnezeul tau in taote zilele" (Deuteronomul 14, 22-23), poruncea Legea iudeilor. Din cuvintele acestea vedem ca iudeii nu erau datori sa aduca lui Dumnezeu a zecea parte din toate veniturile lor, ca de exemplu: din lapte, din branza, din unt si din celelalte bunuri. Dar acest fariseu se falea ca posteste de doua ori in saptamana si ca aduce lui Dumnezeu zeciuiala, nu numai din lucrurile cele randuite de Lege, ci din toate cele ce agonisea. El arata, prin aceste cuvinte, ca si in savarsirea faptelor bune era mai presus de ceilalti oameni, punand impotriva pacatelor altora, faptele lui cele bune. Astfel, impotriva necinstei in casatorie, punea postirea, care infraneaza patimile, iar impotriva furtului si a nedreptatii, punea zeciuiala din toate ale sale. Ati auzit mandria fariseului? Ascultati acum si smerenia vamesului:
"Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!" (Luca 18,13).
Statea si vamesul in templu ca si fariseul; insa departe de jertfelnic, de altar, pentru ca se socotea pe sine nevrednic sa se apropie de altarul lui Dumnezeu. Cu capul plecat, nu voia nici macar ochii sa-si ridice, sa vada cerul, socotind ca ochii lui, care fusesera mai inainte pironiti la lucrurile cele pamantesti, nu erau vrednici sa caute si sa vada cerul, care este scaunul lui Dumnezeu. Isi batea pieptul, ca pe un vas al faradelegilor sale, aratand prin aceasta ca, pentru pacatele lui, este vrednic de multa osanda. Striga cu glas tare, marturisind ca este pacatos, si, cerand mila lui Dumnezeu, zicea: "Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului!". Locul in care statea, plecarea capului, lovirea pieptului si cuvintele ce graia, aratau cu adevarat adancul smereniei lui. De aceea, Domnul Hristos, a adaugat:
"Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înalța" (Luca 18,14).
Prin aceste cuvinte se intelege ca numai vamesul cel pacatos, dar smerit, s-a coborat din templu la casa sa, indreptat, iar nu si fariseul cel drept si mandru. Vamesul, fiind pacatos, prin smerenie s-a indreptat, iar fariseul, drept fiind, prin mandrie s-a osandit, fiindca "cine se v-a inalta pe sine se va smeri" (Matei 23,12), prin osanda lui Dumnezeu, Care "celor mandrii le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (1 Petru 5, 5 cf. Iov 22,29). Amin!