Talcuirea Evangheliei Duminicii Floriilor

Frați creștini,

Luminat și slăvit este praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, pe care îl sărbătorim astăzi. Despre el ne este Sfânta Evanghelie, pe care ați auzit-o la Sfânta Liturghie, și care începe așa:

“Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă” (Ioan 12, 1-2).

După ce Domnul a înviat pe Lazăr în Betania, a plecat de acolo și a mers într-o cetate, care se numea Efraim. Dar cu șase zile înainte de praznicul Paștilor evreiești, Iisus a venit din nou în Betania, unde se afla și Lazăr, pe care îl inviase din morți. Deci, acolo, în casa lui Simon leprosul, cum mărturisesc Evangheliștii Matei și Marcu, I-au pregătit Lui ospăț. marta, ca și altă dată, slujea, pregătind cele necesare pentru ospăț, iar Lazăr, fratele ei, era și el unul dintre cei care ședeau cu Iisus Hristos la masă.

“Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului” (Ioan 12,3).

Că Maria este sora lui Lazăr și a Martei, nu este nicio îndoială. Betania era patria ei. Lazăr, cel care ședea împreună cu Iisus acolo, era fratele ei, iar Marta, care slujea în vremea mesei, era sora ei. Cei trei Evangheliști: Matei, Marcu și Ioan, vorbesc despre una și aceeași femeie, adică despre Maria sora lui Lazăr, deoarece toți trei spun că lucrul acesta s-a făcut în Betania, și că Iuda s-a mâniat de risipa făcută cu vărsarea mirului. Evanghelistul Luca nu vorbește despre ungerea din Betania, ci despre o altă ungere , în Nain, unde o femeie păcătoasă a adus mirul. La Evanghelistul Luca nu poate fi vorba de Maria, sora lui Lazăr, care trăia în curățenie și evlavie și pe care Hristos a lăudat-o pentru că și-a ales partea cea bună. Aceea se găsea în casa lui Simon fariseul; Maria, sora lui Lazăr, se găsea acum în casa lui Simon, dar nu a lui Simon fariseul, ci a celui care se numea lepros. Aceea a adus mirul cu mai multă vreme înainte de praznicul Paștilor, în casa lui Simon fariseul, iar Maria sora lui Lazăr, în casa lui Simon leprosul. Despre aceea Simon fariseul, Domnul nu vorbește despre această ungere ca semn al îngropării Sale, ci îi iartă femeii păcatele ei. Deci Mari,a osra lui Lazăr și a Martei, despre care vorbesc și Matei și Marcu, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu acel mir de nard curat, de mult preț. El a făcut aceasta, fiind luminată de Dumnezeu, precum Însuși Domnul a arătat, zicând: “Că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” (Ioan 12, 7). De aceea și chipul în care a uns pe Domnul era afară de obiceiul care se ținea atunci. Și Evangheliștii Matei și Marcu spun că ea a adus un alabastru, plin de mir. După ce a sfărâmat Maria gura vasului, ca să iasă mai lesne mirul, “a vărsat mirul pe capul lui Iisus” (Matei 26,7; Marcu 14, 3). După aceea, din mirul ce rămăsese in vas “a uns piciorele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului.”

“Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-l vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-I fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 4-6).

Ucenicii, auzind mai înainte pe Domnul Iisus Hristos că-i este mai plăcută mila decât jertfa, s-au supărat pe Maria, socotind că a făcut un lucru care nu era plăcut lui Iisus. S-au supărat de asemenea și unii dintre cei care se aflau acolo, pentru paguba cu vărsarea mirului, zicând că putea să se vândă cu mai mult de trei sute de dinari, care se puteau apoi împărți săracilor. Însă Iuda s-a tulburat, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că voia să pună cei trei sute de dinari în punga pe care o purta el, ca iconom al celor care erau împreuna cu Iisus Hristos, apoi să-l fure, după obiceiul său. Tuturor celor de față și apostolilor, dar mai cu seamă lui Iuda,

 “A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna” (Ioan 12, 7-8).

Răspunsul lui Iisus Hristos către Iuda, după Evanghelistul Ioan, cuprinde și răspunsul dat celorlalți apostoli de care vorbesc Evangheliștii Matei și Marcu, tâlcuindu-se astfel: Pentru ce îi faceți ei supărare, pentru că a făcut un lucru bun cu Mine; pe săraci îi aveți pururea cu voi și când vreți, puteți să-i ajutați; dar pe Mine nu Mă aveți pururea. Ea, cu ce a avut mai bun, a uns acum trupul Meu, spre îngropare, pentru că, vărsând mirul acesta pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut aceasta. Deci, întra-acest chip răspunzând cu privire la ceea ce făcuse Maria și arătând fapta ei bună și harul lui Dumnezeu, care sălășluia în ea, Iisus a vorbit și despre răsplata ei pentru acest lucru, zicând: “Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14, 9). După ce a arătat toate aceastea, Sfânta Evanghelie continuă:

“Deci multime mare de iudei au aflat ca este acolo si au venit nu numai pentru Iisus, ci sa vada si pe Lazar, pe care-l inviase din morti. Si s-au sfatuit arhiereii ca si pe Lazar sa-l omoare, caci, din pricina lui, multi dintre iudei mergeau si credeau in Iisus” (Ioan 12, 9-11).

Mulți dintre iudei au aflat că Iisus se afla în Betania și au venit acolo, nu numai ca să audă învățătura lui Iisus Hristos, ci ca să vadă și pe Lazăr, pe care îl înviase El din morți. Dar mai-marii preoților, văzând că mulți dintre iudeii care veniseră pentru Lazăr credeau în Iisus Hristos, au făcut sfat ca să omoare și pe Lazăr. Evanghelistul spune apoi, mai departe, că:

 “A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a iesit întru întâmpinarea Lui și strigă: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 12-13).

Dupa porunca Legii Vechi, care zicea: “Tu nu poți să junghii Paștile în vreuna din cetățile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ți le va da, ci numai în locul acela pe care-l va alege Domnul Domnezeul tău ca să rămână acolo numele Lui” (Deuteronomul 16, 5-6), numai în Ierusalim se săvârșea praznicul Paștilor evreiești. De aceea, în fiecare an se adunau în Ierusalim mulțime multă de oameni, ca să prăznuiască acolo Paștile. Fiindcă se auzise în Ierusalim de minunea Învierii lui Lazăr din morți și multimea cea fără de număr a poporului de acolo aflase că vine Iisus în Ierusalim, au luat în mâinile lor stâlpări de finic și, ieșind afară din cetate ca să-l întâmpine pe El, strigau: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine întru numele Domnului! Iudeii socoteau că Iisus Hristos este Mesia cel așteptat și că vine în Ierusalim ca să șadă pe Scaunul lui David și să împărățească peste neamul lui Israel. Stâlpăarile sunt semne de biruință însemnând că Hristos este învingătorul diavolului si al mortii, iar cuvântul evreiesc “Osana“ înseamnă “mântuiește“, și este luat din prorocia lui David, despre venirea lui Hristos “O, Doamne, mântuiește!… Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului“ (Psalmii 117, 25,26).

“Și Iisus găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei“ (Ioan 12,14-15)“.

Prorocul Zaharia, prorocind despre intrarea lui Hristos în Ierusalim, a grăit așa: “Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei“ (Zaharia 9,9). Dar ce înseamnă asinul tânăr despre care a vorbit prorocul, iar Domnul, șezând pe el, a împlinit prorocia? Mânzul asinei, ca un tânăr asin, este sălbatic și neîmblânzit, iar ca asin este socotit necurat, deoarece nu era primit între animalele care se duceau lui Dumnezeu, după Lege. Necurate erau toate neamurile pamântului pentru necredința lor și sălbatice și neînvățate, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Șederea lui Iisus Hristos pe mânzul asinei, însemna supunerea neamurilor către El. Apostolii, aducând la Iisus mânzul asinei, și-au aruncat hainele lor pe el și au pus pe Iisus deasupra, însemnând prin aceasta că apostolii, întinzând propovăduirea Evangheliei la celelalte neamuri, le-au adus și le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de harurile Lui cele dumnezeiești.

“Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui (Ioan 12,16).

Ucenicii n-au înțeles, la început, prorocia lui Zaharia. Când Iisus Hristos s-a preaslăvit, înviind din morți și înălțându-se la ceruri, a trimis peste ucenicii Săi pe Preasfântul Duh. Atunci au înțeles ei această prorocie.

“Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormând și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta“ (Ioan 12, 17-18).

Mulțimea de oameni, care fusese cu El în Betania și văzuse învierea lui Lazăr, a venit împreună cu El în Ierusalim și mărturisea că într-adevăr Iisus Hristos a strigat pe Lazăr din mormânt, zicând: “Lazăre vino afară!“ (Ioan 11,43). Și l-a înviat pe el din morți. Cum însă și mai înainte se auzise în Ierusalim că Domnul Iisus a făcut această minune, mulțimea poporului, care se afla în Ierusalim, a ieșit de acolo și L-a întâmpinat cu stâlpări, strigând: “Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului“ (Ioan 12,13) Amin,