Frați creștini,

Istoricii relatează despre Sfântul și de Dumnezeu grăitorul Evanghelist Luca, cum că a fost medic și zugrav. Noi însă vedem că a fost în aceelași timp și un foarte bun și înțelept scriitor, căci a scris cu atâta grijă istorisirile sale și a arătat atât de lămurit toate întâmplările, în Evanghelia sa, încât ni se pare că nu citim o carte, ci că vedem o icoană în care sunt zugrăvite toate lucrurile pe care ni le istorisește. Acest lucru se întâmplă și cu istoriara pe care ați auzit-o astăzi, în legătură cu văduva din Nain. Suferința cea mare a văduvei, milostivirea cea nemăsurată a Domnului nostru Iisus Hristos, dar li minunea cea preaslăvită a Dumnezeirii Lui sunt zugrăvite de sfântul evanghelist în culori atât de vii, încât, numai auzind-o, ochii noștrii se umplu de lacrimi și sufletul de umilință. De aceea, nădăjduim că tâlcuirea pe care o vom face acum va fi, pentru toși cei ce o vor asculta, roditoare de alese fapte bune și de suflet mântuitoare. În Sfânta Evanghelie de astăzi, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că:

“În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare” (Luca 7,11).

Aproape de muntele Taborului era un orășel care se numea Nain. Ieșind Iisus din Capernaum, unde vindecase pe sluga sutașului, a doua zi, mergea spre orășelul Nain. Împreună cu El mergeau, pe același drum, mulți dintre ucenicii Lui și mulțime multă de oameni. În mulțimea ucenicilor erau nu numai cei doisprezece apostoli și cei șaptezeci de ucenici, ci și cei care mergeau la început după El și ascultau cu multă cucernicie învățăturile Lui, apoi se întorceau la casele lor, propovăduind altora cele ce învățaseră. Mulțimi de oameni mergeau întotdeauna dupa Dânsul, unii ca să asculte învățătura Lui, iar alții ca să se vindece de diferite boli. Din cele scrise în Sfânta Evanghelie, vedem însă că, nu din întâmplare, ci din rânduiala Proniei dumnezeiești, Iisus s-a dus în orășelul Nain. Căci a venit acolo, ca și pe mort să-l învieze, și pe văduvă să o mângâie, și mulțimea de oameni să o lumineze, prin credința în El.

“Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea“ (Luca 7,12).

Deoarece, după Legea evreiască, cei care se atingeau de trupurile oamenilor morți se socoteau necurați, evreii aveau cimitirele lor afară din orașe și din sate, unde își îngropau morții lor. Deci, când s-a apropiat Domnul de poarta orășelului Nain, atunci scoteau pe poartă, afară din oraș, un mort ca să-l îngroape. Și mortul era singurul fiu al unei femei văduve, foarte tânără și, precum se vede, foarte cinstită, pentru că mulțime mare de orășeni mergeau împreună cu dânsa, petrecând pe fiul ei până la groapă. Păzirea legii pentru necurățenia trupurilor moarte a încetat la creștini după venirea lui Iisus Hristos, ca și tăierea împrejur și sâmbăta ca și celelalte păziri ale Legii vechi. Iar obiceiul de a petrece pe cei morți până la mormânt, fiind un lucru al dragostei, s-a ținut și se ține până astăzi, căci prin acest obicei rudeniile sunt mângâiate, cel mort este cinstit și dragostea se săvârșește. Dar ce a făcut Mântuitorul lumii, întâmpinând pe mort și văzând pe mama lui tânguindu-se și plângând?

“Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7,13).

Nici mama mortului nu s-a rugat, și nici altcineva n-a intervenit, ci Mântuitorul Iisus Hristos, cuprins de milă, văzând-o pe ea jelindu-se și plângând pe unicul ei fiu, a mângâiat-o întâi prin cuvânt, zicându-I: “Nu plânge!”, apoi și prin faptă, înviind pe fiul ei, singurul ei sprijin. Prin aceasta Mântuitorul ne-a învățat și pe noi fapta cea bună a adevăratei milostiviri, ca și noi să nu așteptăm rugăminți și mijlociri când vom vedea starea celor necăjiți și deznădăjduiți din jurul nostru, ci cu bunăvoință să le întindem îndată o mână de ajutor. Ascultați acum chipul în care Stăpânul tuturor a făcut bine îndureratei mame:

“Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7,14)

Pentru ce Domnul n-a ținut seama de Legea evreilor, care învață că cel care se atinge de trupul mortului, de casa lui sau de vasele lui, devine și el necurat, ci S-a apropiat de mort și S-a atins de sicriul în care era acela? Dupa cum Domnul a vindecat într-o sâmbătă pe femeia gârbovă și pec el care avea mâna uscată, mustrând în același timp cinstirea peste măsură a sâmbetei de către iudei, tot așa, vrând să învieze pe fiul văduvei, n-a ținut seamă de rânduiala legii pentru necurățenie, arătând prin aceasta că mila covârșește păzirea legii. Deci S-a apropiat de mort și a pus mâinile Sale pe sicriu; iar cei care duceau mortul au stat, opriți fiind de dumnezeiasca putere a Domnului Iisus. Atunci Iisus a strigat cu glas atotputernic: Tinere, ție îți zic, scoală-te!”. A vorbit celui mort precum vorbim noi celor vii. A strigat pec el fără de suflare, precum noi strigăm pe cei care dorm. “Tinere”, a zis Iisus, “ție îți zic”, ție celui mort, “scoală-te!”, înviază din morți.

“Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale” (Luca 7,15).

O, preaslăvită minune! Mortul a ascultat glasul Stăpânului; sufletul s-a întors îndată în trupul cel mort; sângele și duhul cel viețuitor îndata au reluat mișcarea lor cea obișnuită; s-au mișcat toate mădularele și părțile trupului; înviind îndată tânărul din morți, s-a sculat și vorbea cu cei ce stăteau împrejur. Iisus a săvârșit această preaslăvită minune, nu prin suflare asupra lui și chemarea lui Dumnezeu, ca Ilie, nici prin rugăciuni și înghenuncheri, ca Elisei, ci numai prin glas poruncitor: “Tinere, ție îțî zic, scoală-te!”. Înviindu-l l-a dat mamei sale, ca să arate că l-a înviat pentru lacrimile ei, și ca să facă cunoscut dreptul pe care-l are mama, învățând în același timp pe toți respectful ți ascultarea ce se cuvin părinților. Așa a făcut și Ilie, când a înviat pe copilul văduvei din Sarepta Sidonului, pentru că și el l-a dat, după cum spune dumnezeiasca Scriptură, mamei sale (3 Regi 17, 20-23). Tot așa și Elisei, când a înviat pe fiul sunamitencei, zicându-i: “Ia-ți copilul” (4 Regi 4, 34-36). Dar ce a făcut mulțimea de oameni văzând că cel mort a înviat, când l-a chemat Iisus, și că vorbea cu cei din jurul său?

“Și frica i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7,16).

Mulțimea de oameni care era împrejur, văzând minunea, s-au înfricoșat toți de puterea lui Iisus Hristos și preamăreau pe Dumnezeu, zicând: “Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său, adică pe neamul lui Israel. Cuvintele slăvirii lor sunt asemenea cu ale prorocului Moise, care mai înainte, vestind fiilor lui Israel cercetarea dumnezeiască, care avea să fie prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, a grăit lor ca din partea lui Dumnezeu, zicând: “Eu le voi ridica Proproc din mijlocul fraților lor, cum ești tu, și voi pune cuvintele Mele în gura Lui și El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu” (Deuteronomul 18,18). Pentru aceasta se poate crede că ei au cunoscut atunci că Iisus Hristos este Mesia cel așteptat și care mai înainte a fost vestit de Moise și de ceilalți proroci ca Mântuitor și ca Izbăvitor al neamului lor și al tuturor oamenilor de pe pământ, adică și al nostru, celor care credem în El și ne rugăm neîncetat să fie îndurător și milostiv cu noi, în toate necazurile și durerile noastre. Amin!